Ianuarie – februarie, 2016 Nr. 1
de Liliana POPUŞOI


Născută la Chișinău, la 16 noiembrie 1988, într-o familie de muzicieni, Alexandra Conunova-Dumortier a început să cânte la vioară de la vârsta de șase ani, în cadrul Liceului de Muzică „Ciprian Porumbescu”, clasa profesoarei Galina Buinovschi. A mai studiat la profesorul Krzysztof Wegrzyn, la Universitatea de Muzică, Teatru și Mass-Media din Hanovra, și a luat lecții de măiestrie interpretativă de la profesorii Boris Kuschnir, Mihaela Marti, Ivry Gitlis și Igor Oistrah. În prezent, Alexandra este una dintre cele mai apreciate tinere violoniste din lume, premiantă la diverse concursuri prestigioase, invitată să cânte pe cele mai cunoscute scene, alături de somități ale muzicii clasice, dar nu uită de unde a pornit și vrea să fie alături de cei de acasă, care sunt așa cum a fost ea la început. Am reușit s-o prind la Chișinău, acasă. Vine foarte rar în orașul în care s-a născut, dar se simte întotdeauna perfect aici și ea, și Gregoir (sau Grișa, cum îl mai alintă pe fiul ei de trei ani). Ne-am dat întâlnire într-o cafenea din centrul orașului în toiul sărbătorilor de iarnă. Ultima dată ne-am văzut aproape zece ani în urmă. Între timp, adolescenta visătoare și ambițioasă s-a transformat într-o femeie superbă și, evident, discuțiile noastre nu se puteau limita la muzică, singurul capitol la care nu poate fi prinsă pe nepregătite. La final, mi-a spus că va scrie odată o carte, tot ce învață, simte și trăiește acum se va așterne cândva pe hârtie. Deocamdată s-a gândit doar la titlu, se va numi 40 de minute de glorie și 23 de ore de singurătate. De ce? „Pentru că un concert durează în medie 40 de minute, o oră, iar după asta, fiecare artist rămâne singur să-și scrie cartea”, mi-a spus ea și a ținut să precizeze: „Dar singurătatea nu este neapărat tristă, eu nu sunt o persoană tristă, oricine mă cunoaște poate să confirme asta”.

Alexandra Conunova-Dumortier

Alexandra Conunova-Dumortier

În luna iunie a anului trecut ai participat la prestigiosul Concurs Internațional Muzical Ceaikovski, ediția a XV-a, unde ai luat medalia de bronz, dar ai fost cea mai aplaudată prezență din concurs și Premiul Mare nu a fost acordat la această ediție. Cum a fost pentru tine experiența?

Cu multe peripeții. Probabil, cea mai… vastă experiență din viața mea de până acum. Dar s-o iau de la început. Inițial, mi-a fost promis, prin cunoștințe, un apartament în care să locuiesc în timpul evenimentului, o locuință bună în centrul Moscovei, în care am stat două zile și unde mă simțeam perfect. Peste două zile vine la mine cunoștința cu pricina și îmi spune: „Îmi cer scuze, dar pentru acest apartament au plătit din timp alți chiriași, nu era sigur dacă vii tu și am hotărât să nu risc. Dar nu-i nimic, te duc în alt apartament, e situat tot în centru, are condiții bune, o să-ți placă”. M-am conformat, aveam altă alegere? Am luat o mașină și, după 50 de minute, am coborât la o margine de lume, am intrat în apartamentul care trebuia să-mi placă, dar, judecând după fotografiile atârnate pe pereți, am înțeles că acolo locuiseră (și muriseră deja!) câteva generații bune de locatari. M-a cuprins o stare de neliniște, nu mă simțeam în apele mele. După ce am rămas singură acolo, i-am contactat pe organizatori și i-am rugat să mă ajute să găsesc o cameră de hotel, eram dispusă să achit dacă era nevoie. (Cu o lună înainte de concurs anulasem camera care era oferită gratis participanților.) În ziua următoare mi s-a pus la dispoziție o cameră la Hotelul Marriott. Soluționasem, așadar, problema cazării. Cântasem în prima etapă a concursului, cea eliminatorie. Concursul mi-a dat mari emoții. La Moscova, unde au trăit cei mai mari violoniști ai lumii, publicul este unul select, format din buni cunoscători ai muzicii clasice și cu un spirit foarte critic. Vă dați seama ce somități erau în juriu: cei mai mari violoniști contemporani și cei mai buni pedagogi de vioară! Iar eu eram încă impresionată de problemele pe care le avusesem cu cazarea. Într-un cuvânt, m-am simțit oribil la început.

Dar cum a fost concurența?

Într-un astfel de concurs, cu participanți de un asemenea nivel, au fost selectați cei mai buni dintre cei mai buni, nu cred că poți să te gândești la concurență. Concurăm toți pentru un singur premiu, dar nivelul profesional este atât de înalt și pentru a te putea prezenta pe scena aceea, te supui unei astfel de presiuni și emoții, încât trebuie să ai nervi de fier ca să fii la înălțime. Să vă reproduc din atmosfera concursului: spre tine sunt îndreptate 20 de camere video, una se mișcă în timp ce cânți, alte două te iau din părți, una este orientată spre centrul scenei, două camere sunt jos, peste tot sunt microfoane, concursul este transmis în emisie directă și tu știi că exact în acel moment, pe lângă camere, juriu și sală, concursul este urmărit de o jumătate de planetă; potrivit statisticilor, la concurs s-au uitat în emisie directă 10 000 000 de oameni în acea perioadă. În pofida acestei presiuni, îmi este atât de dor de acele momente! Și nu pentru adrenalină, ci pentru faptul că eram toți împreună. Firește, exista concurență, dar una de calitate. Mergeam împreună să mâncăm sau ne duceam seara la bar să bem un coniac, ca să dormim mai bine noaptea, să nu ne provoace insomnie emoțiile. De exemplu, Clara Jumi Kang, care s-a calificat pe locul patru, este o violonistă excepțională și cred că a fost nedreptățită, merita Premiul Mare, de aceeași părere este mai multă lume. Noi am devenit cele mai bune prietene pe durata concursului, comunicăm și acum. Finala concertului, cu Valery Gergiev (dirijor, directorul Teatrului „Mariinski”, Președintele Comitetului de organizare al Concursului Ceaikovski – n. red.), a fost una dintre cele mai înfricoșătoare experiențe din viața mea. Eram la bar cu participanții și sărbătoream premiile. La trei dimineața mă sună Gergiev: „Sașa, ce vei cânta la Gală?”. Am rămas fără cuvinte, în primul rând pentru că m-a sunat însuși Gergiev. Am bâiguit ceva repede drept răspuns și el îmi spune: „Ok, mâine tu nu cânți”. Am răsuflat ușurată. Dimineața găsesc un mesaj în telefon: „Sașa, tu cânți Ceaikovski, partea a III-a”. Ajung la repetiție și el îmi spune iar: „Tu cânți Ceaikovski, partea I”. Bine, am început să repet prima parte. Concertul urma să înceapă la 18.30. La 18.00 vine să-mi spună: „Cânți Sibelius, partea a III-a, ne-am înțeles?”. Cum să nu ne înțelegem?! De trei ori mi s-a schimbat programul și am repetat doar două minute, nici nu am ajuns cu Sibelius până la capăt. Am intrat în concert așa. Atât de groază nu mi-a fost niciodată la un concert. Credeam că o să mă sparg ca un bibelou pe scenă, dar nu știu cum s-a întâmplat că parcă mi-a pus cineva mâna pe creștet și a mers totul strună. Iar la Sankt Petersburg (Concursul Ceaikovski se desfășoară la Moscova și Sankt Petersburg – n. red.) să vedeți cum a fost. În noaptea aceea am dormit patru ore. Am ajuns la Sankt Petersburg și Gergiev mi-a spus: „Cânți Ceaikovski”. Trece un pic și îmi zice: „Nu, cânți Mozart. Ia stai, pentru Mozart nu avem notele. Cânți Bach”. Cu o oră înainte de spectacol mă anunță: „Sunt note pentru Mozart, cânți partea I”. Din nou, fără repetiții… Cel mai amuzant moment a fost însă când mergeam împreună cu Gergiev spre scenă, aveam de mers cam zece metri. Publicul deja aplauda. El vine din spate și îmi zice, din mers: „Sașa, ce tempo luăm?”. Eu îi fredonez. „Are cadențe? A, nu, cadențe nu sunt.” „Ba sunt.” „Lungi? Hai, lasă, acolo o să-mi spui.” Am cântat fără nicio repetiție, și în acel moment am realizat că sunt pe scenă alături de un geniu… Ne-am descurcat și este o înregistrare foarte bună pe YouTube. Astea sunt experiențe de neuitat!

Acum vorbești ușor despre aceste experiențe, dar înainte să ajungi aici, înainte să capeți această dexteritate, experiență, a existat totuși ceva. Ambiție?

Nu, doar muncă. Muncă zilnică și eu pun mare preț pe ea.

Regreți ceva?

Regret că am pierdut doi ani în Germania.

Așa, direct și definitiv?

În Germania am avut un profesor foarte bun. Înainte să vă mai dau amănunte, vreau să clarific un lucru, eu sunt o persoană foarte fidelă, orice angajament mi-aș lua. Așa am fost educată, așa am simțit eu că trebuie să procedez. Acest profesor mi-a fost ca un tată. M-a luat de la aeroport, încă eram mică, nu aveam nici 17 ani. El avea grijă de mine, îmi dădea lecții fără plată și eu nu puteam să plec, ar fi însemnat să fiu nerecunoscătoare. În plus, acolo, în Germania, aveam și o dragoste mare în acea perioadă, am locuit chiar un timp împreună. Îmi asumasem două angajamente. Nu puteam să plec, aceste angajamente mă țineau pe loc. Dar privind acum în urmă, îmi dau seama că a fost o perioadă de stagnare. Aș fi putut folosi mai util acel timp. De fapt, acum, analizând mai atent acea experiență, consider că, în pofida faptului că am pierdut din punct de vedere profesional acești doi ani, ei m-au ajutat mult să-mi dezvolt personalitatea, să-mi gestionez viața privată. În plan profesional, am pierdut acești ani, în plan personal – i-am câștigat.

Era nevoie de… acest câștig?

Da. Cred că înainte de anumite evenimente din viața noastră, fiecare om are nevoie de o perioadă de maturizare. Pentru că dacă îți asumi o decizie care încă nu este a ta, acest lucru este ca o violare, o acțiune distructivă asupra minții tale, a întregii ființe.

Din dimensiunea artistică, te provoc să coborâm în cotidian și să discutăm despre dragoste. În raport cu standardele europene, te-ai căsătorit relativ devreme.

Mi-am dorit dintotdeauna o familie. Visul meu constant a fost să am o familie ca a mamei mele. Mama mea este perfectă. Și tata. Și relația lor. Vorbeam recent cu mama la acest subiect și ea mi-a spus: „Tu nu poți avea o familie, o relație ca a mea, pentru că tu ești alt om, ai altă viață, la tine totul va fi perfect pornind de la ceea ce ești tu. Tu trebuie să-ți găsești calea”. Iar eu, luând în calcul că sunt căsătorită cu un francez, nu pot să ascund că mai avem și discuții în contradictoriu câteodată.

Veniți din același domeniu?

Da, el a fost violonist, a predat și la Conservator, acum se ocupă de producție și management artistic.

Deci sunteți foarte apropiați, asemănători.

Suntem foarte diferiți, chiar și pornind de la faptul că eu sunt moldoveancă și el este francez. Venim din medii diferite, avem mentalități diferite, educație diferită, dar, cum se spune în popor, cine se aseamănă, se adună, așa că există și asemănări între noi.

De la 17 ani ești educată în Europa, ești o fire cosmopolită, nu te cred când spui asta.

Ba să vedeți că există particularități. Respectul, dragostea, emoția – noi, moldovenii, le percepem diferit și ele se reflectă diferit. Să mă ducă la gară, să-mi cumpere bilete de călătorie, să-mi deschidă ușa… astfel de gesturi la ei nu se consideră manifest de dragoste sau de grijă, așa cum le percepem noi. Și nu doar la francezi, ci în toată Europa. Dar eu dragostea așa mi-o imaginam, mai ales că înainte de asta am avut o relație de cinci ani așa cum îmi închipuiam eu tandrețea. Și lipsa acestor gesturi, de fapt, nu exclude dragostea, atenția sau respectul. Diferită este la noi percepția despre spațiul intim, pentru care ei au un respect deosebit. Bine, cu asta noi doi luptăm, luptăm… Eu sunt o fire mai directă, sunt pe extreme: ori iubesc la nebunie, ori ignor în totalitate, nu umblu cu jumătăți de măsură. Relațiile mele au fost întotdeauna de durată: am investit în ele, am colaborat, am crescut, mi le-am asumat.

Ai căutat propriul model de perfecțiune.

Pentru că întotdeauna îmi compar relația cu cea a părinților, acum, fiind femeie măritată și cu copil, dacă am ceva să le reproșez părinților mei, atunci reproșul este că timp de 17 ani cât am trăit împreună cu ei, au fost cuplul perfect (zâmbește – n. red.). Nu s-au certat niciodată de față cu mine. Niciodată. Mai mult, eu nici măcar n-am bănuit vreodată că ei ar putea să se certe în lipsa mea și a surorii. Bine, dacă aș fi știut că ceea ce se vede dintr-o parte nu se servește de-a gata, poate nu m-aș fi căsătorit atât de devreme. Și din cauză că părinții mei nu s-au certat niciodată de față cu noi, eu credeam că familia este o idilă totală: fluturași, inimioare, armonie. Când am format familia noastră și ne certam la început, am crezut că am eșuat înainte să mă arunc în valuri. Atunci am înțeles ce efort imens au făcut ei că nu și-au clarificat relațiile de față cu noi. Și am înțeles din ce se constituie dragostea, acceptarea, respectul, responsabilitatea, cum se obține, se întreține, se construiește și se merită… Poate, am găsit calea despre care vorbește mama. Nu știu dacă am dreptate, dar reacționez și gândesc în funcție de ceea ce simt și nu simt nevoia să dau explicații în plus.

Cum este viața voastră în Elveția, a unei moldovence și a unui francez venit din altă mentalitate, altă cultură?

În Elveția nu am pe nimeni în afară de soț și copil, dar   nu mă simt străină, trăiesc de zece ani acolo. Elveția este casa mea, așa cum este Moldova, în aceeași măsură. În Moldova vin de două ori pe an și cam de atâtea ori vorbesc românește, iată de ce îmi cer scuze dacă nu reușesc uneori să explic mai pe înțeles ceea ce simt sau ce vreau să spun. Mi-a fost greu să mă acomodez la o viață pe cont propriu. În Republica Moldova am fost fată „de casă”, niciodată nu am ieșit la discoteci sau petreceri. Dar nici nu am vrut… A trebuit mai întâi să analizez viața și oamenii pe care i-am întâlnit, să-i urmăresc și apoi să-i accept. De exemplu, mi-e foarte greu să accept că alți oameni pot fi mai… lenți. Acum o lună am avut un proiect de muzică de cameră cu niște artiști din Rusia și la un moment dat a început să mă enerveze teribil faptul că ei nu avansau, nu reușeau să țină pasul cu mine. S-au supărat când le-am reproșat asta și ce credeți că am făcut? La cei 27 de ani ai mei, am ieșit din încăpere și am plâns în WC, într- atât m-au copleșit emoțiile, încât nu am putut să le țin în frâu. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că pe oameni trebuie să-i accepți: toți sunt diferiți. Eu însă judec lumea după mine, mie îmi pare că dacă eu, de exemplu, sunt amabilă cu oamenii, ei trebuie să-mi răspundă cu aceeași atitudine. Iar oamenii sunt diferiți și reacțiile sunt diferite. Și am înțeles că trebuie să mă adaptez: asta e provocarea mea cea mai mare.

De ceva timp ai început o carieră pe cont propriu, în afara orchestrei. Cum te simți? Cum te descurci?

Cariera mea pe cont propriu a început în 2013, lucrez cu două agenții: una din Germania, cu care am semnat un contract un an în urmă și, de trei ani, – cu o agenție din Italia, cu care derulăm proiecte extraordinare. Agenția italiană este mai mică, dar are o grijă deosebită față de artiști. Cea mai recentă noutate a mea este că am obținut un premiu la Londra, care se numește Borletti Buitoni Trust, este vorba de un premiu cunoscut și râvnit în domeniul muzicii clasice, constând dintr-o sumă mare de bani, pe care am voie să-i cheltuiesc numai pentru proiecte profesionale. Sunt atât de încântată, pentru că datorită acestei sume voi putea realiza ceva util, înălțător. O condiție pentru obținerea acestui premiu a fost că fiecare pretendent a trebuit să prezinte o scrisoare în care să explice cum vor fi cheltuiți banii. Unul dintre motivele pe care le-am indicat a fost că vreau să pot finanța în țara mea de baștină o fundație, pe care am deschis-o deja, pentru studenți și persoane suferinde. Pentru a realiza diverse proiecte prin intermediul acestei fundații am nevoie de mijloace financiare. Iar proiectele ar presupune terapie prin artă, prin muzică mai exact. Elevii Liceului „Ciprian Porumbescu”, unde am învățat eu, vor merge să susțină concerte în spitale, la secția copii a Spitalului Oncologic, prin închisori, aziluri, grădinițe. Vom aduce muzica acolo unde oamenii nu se pot deplasa din cauza circumstanțelor care nu depind de ei. În Europa astfel de proiecte sunt foarte răspândite și apreciate și au decâștigat ambele părți. Eu am fost bursiera unui asemenea proiect în Germania. Scopul nostru este să aducem lumină și frumusețe în viața bolnavilor, a celor triști și năpăstuiți, a căror lume se limitează la spațiile gri și private de viață. În plus, bursierilor acestui program vreau să le ofer posibilitatea să câștige un ban, ca să-și poată permite o pernuță pentru vioară, strune, sacâz, dar chiar și un arcuș, pentru că acestea costă bani, care se obțin cu greu și pe care mulți nu și-i pot permite. Unui artist îi este dificil aici să-și permită chiar și un ruj, o rochie frumoasă pentru concert, o pereche de pantofi, o cafea. Toate bursele aici sunt foarte mici și aceste accesorii par un lux pentru mulți artiști începători. Bursierii vor merge în instituții și vor susține recitaluri de 40 de minute, o oră. Ei nu vor prezenta doar un concert clasic obișnuit, ci și vor discuta cu pacienții, le vor explica ce cântă, vor comunica… Fundația se numește Arta Vie. De asemenea, din banii obținuți în cadrul acestui premiu vreau să înregistrez un album de muzică clasică, iar o parte din banii câștigați din vânzări să fie investiți tot în fundație. În Europa, pentru astfel de evenimente, spitalele, instituțiile care găzduiesc persoane defavorizate au fonduri, care presupun onorarii pentru artiștii ce vin să cânte. Aici, firește, nimeni nu dispune de astfel de fonduri, așa că mi-aș dori să implic și alte persoane care pot să contribuie la sponsorizare, ca să apropiem arta de oameni, să implementăm terapii frumoase de educație și însănătoșire sau menținere a calității vieții.

Care sunt planurile tale pentru viitorul foarte apropiat?

Am angajamente pentru foarte multe concerte. Concertele sunt un mod de viață pentru mine. Plec pentru două săptămâni în China, după care voi fi la Moscova, în februarie cânt în Elveția, apoi voi merge în Turcia. Pe site-ul meu oficial găsiți agenda concertelor, poate ne intersectăm, în funcție de planurile de călătorie ale dvs. și ale cititorilor.

Pentru tine contează confortul? Cum îl regăsești?

Confortul, armonia au pentru mine o mare importanță. Cred în Dumnezeu, într-o divinitate, o forță supranaturală, fie că unii vor să-i spună Iisus, Buddha, Mohamed… etc. Știu, simt că această divinitate există. Mi-a fost dat un talent, un har și mă simt obligată să perfecționez acest har, indiferent dacă îmi place, vreau, nu vreau – trebuie să lucrez. Îmi place

foarte mult să cânt pe scenă. Atâta fericire îmi provoacă munca mea, încât nu cred că există o formă mai mare de fericire decât asta.

Care sunt pasiunile tale ce nu au legătură cu muzica?

Bucătăria. Sunt gospodină, îmi place foarte mult să gătesc. Să vedeți ce ritm am când sunt acasă! Ies dimineața în parc cu Gregory, ne distrăm. Ne întoarcem acasă, eu fac curat, mâncare, mă joc cu copilul, îmi place să țin totul în ordine și până la masă să termin tot ce am de făcut prin casă, ca să-mi fac timp de repetiții. Nu repet niciodată acasă, n-ar fi posibil. Îmi place să am grijă de casă, să redecorez, un vis al meu mai vechi este să deschid o florărie. Nu știu când, nu știu cum, dar odată mi-ar plăcea să o fac și pe asta.

Fără cine n-ai fi fost cine ești azi?

Le sunt recunoscătoare părinților mei, familiei mele și doamnei profesoare Galina Buinovschi pentru ceea ce au investit ei în mine, în educația mea.

Ai primit anul trecut primul titlu onorific din viața ta…

Da, a fost surpriza vieții mele. Doamna ministru Monica Babuc mi-a oferit acest titlu în cadrul concertului de lansare a Fundației Arta Vie, am fost surprinsă, onorată, impresionată.

Ce muzică asculți?

Evident, Mozart, Bach… muzică clasică, dar vara trecută am cântat foarte multe programe moderne, îmi place să descopăr muzică mai puțin cântată, dar care sensibilizează. De la un timp încoace ascult foarte mult jazz, Diana Krall, Stacey Kent. Îmi lipsește câteodată lucrul cu orchestra. O săptămână în urmă, când îmi făceam viza pentru China, știam că am 40 de minute de mers cu mașina și am ascultat Bach, Patimile după Matei. Cunosc pe dinafară toate ariile și chiar îmi lipsește uneori munca în orchestră, simt orchestra de parcă ar face parte din ADN-ul meu.

Îți mulțumesc și îți doresc mult succes în continuare!