Featured Video Play Icon

Petru Hadârcă, actor, regizor, directorul TNME.

CUVÂNTUL ca LOGOS şi TEATRUL ca ARTĂ sunt mai puternice decât TANCURILE.
Teatrul Naţional “„Mihai Eminescu” de la Chişinău se apropie de centenarul său. Efortul repetat al unor generaţii de artişti şi oameni de cultură de a crea un teatru românesc la Chişinău s-a încununat de succes la 6 octombrie 1926, când s-a deschis prima stagiune cu spectacolul Răzvan şi Vidra de B. P. Haşdeu şi când, în foaierul teatrului a fost dezvelit bustul cărturarului român, realizat de unul dintre cei mai mari sculptori, Dimitrie Paciurea, pentru ca „luminosul şi enigmaticul chip al celui ce a străbătut cu mintea-i ageră domenii necercetate până la el, să fie zeul Casei, păzitorul venerabil al destinelor Teatrului românesc din ţinuturile basarabene”, precum se atestă în unul din documentele păstrate în Arhivele României.

De la această dată, marcată de semnificaţii simbolice, începe istoria Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, o istorie atestată documentar prin acte şi prin corespondenţa administrativă, prin documente contabile, prin construirea edificiului şi, bineînţeles, prin continuitatea spectacolului de artă jucat cu pasiune, cu dragoste şi dăruire de actorii dedicaţi scenei.   Statutul de Teatru Naţional este confirmat prin resursele  bugetare alocate constant de statul român timp de două decenii şi este recunoscut protocolar de instituţia monarhică, care, la 1926, numeşte directorul prin Decret Regal. Edificiul Teatrului a fost construit în perioada interbelică –  în anul 1938 cupola acestuia se înălţa deja alături de Banca Municipală, actualmente Sala cu Orgă.
Deşi, interesele geo-politice au schimbat regimuri şi hotare, au impus ideologii antiumane, Teatrul Naţional a supravieţuit prin limba română şi prin actorii care au înţeles  să-şi dedice talentul artei şi să-şi dăruiască inima spectatorilor. Legendară în acest sens se ridică,  peste ani şi asupra politicului, figura maestrului Eugeniu Ureche, reprezentantul unei pleiade strălucite de artişti, care au debutat în Teatrul Naţional din Chişinău în  România, dar, prin forţa destinului istoric,  au rămas să joace pe aceeaşi scenă, dar sub o altă emblemă – URSS. Deşi teatrul a fost numit Teatrul Sovietic Academic „Al. S.Puşkin”,  până şi cele mai sovietice spectacole, tot în limba română erau jucate, chiar dacă mulţi o numeau „moldovenească”.   Forţa artei şi a logosului românesc au fost mai puternice decât contingenţele istorice:  cei câţiva actori din vechea generaţie a Teatrului Naţional din România au păstrat şi au transmis,  artiştilor  colegi şi publicului din generaţiile următoare, respectul  şi dorul pentru valorile culturii române.
Sunt fericit că, astăzi, deschidem cea de a 95-a stagiune a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” reuniţi în familia Teatrelor Naţionale de pe ambele maluri ale Prutului: Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” – Bucureşti, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” – Craiova,  Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” – Iaşi, Teatrul Naţional „Radu Stanca” – Sibiu, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, Teatrul Național Cluj-Napoca, Teatrul Naţional Radiofonic – Radio România, Teatrul Naţional „V. Alecsandri” – Bălţi, Teatrul Naţional „Satiricus-I.L.Caragiale”  – Chişinău, Teatrul Naţional „Bogdan Petriceicu Haşdeu” – Cahul.
Şi în acest context ţin să-mi exprim adânca recunoştinţă directorilor de teatre, regizorilor, actorilor  şi tuturor celor care au dat curs invitaţiei noastre  şi au venit la Chişinău făcând posibilă această sărbătoare, spre bucuria şi speranţa noastră şi a publicului.
Continuitatea proiectului şi organizarea ediţiei a II-a a Reuniunii Teatrelor Naţionale la Chişinău a fost posibilă datorită  sprijinului financiar  şi insistenţei personale a preşedintelui  Institutului Cultural Român, domnul Radu Boroianu, căruia îi rămân profund recunoscător.
Evenimentul a fost susţinut financiar de Ministerele  Culturii de la Bucureşti şi de la Chişinău, fapt pentru care îmi exprim gratitudinea distinselor doamne Corina Şuteu şi Monica Babuc.
Datorez respectul meu, domnului Ion Caramitru, directorul Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, pentru deschiderea și generozitatea cu care s-a implicat în proiectul de relansare a legăturilor istorice între teatrele naționale de pe cele două maluri ale Prutului.
Îi mulumesc academicianului Valeriu Matei, preşedintele ICR Chişinău, pentru colaborare şi susţinere în organizarea evenimentului.
Reafirm convingerea mea că evenimentele de acest fel sunt o revanşă a culturii în faţa deciziilor politice nefaste. Cred în forţa benefică şi în puterea de supravieţuire a unui popor prin limba şi cultura sa, sunt convins  că investind în cultură alimentăm resursele spirituale  de supravieţuire şi rezistenţă pentru generaţiile viitoare.
Consemnată, de aproape 100 de ani, în documentele epocii, istoria Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău a fost trăită şi jucată, jinduită şi contestată,  ovaţionată şi huiduită pe scândura scenei de artişti şi de public.  În acest timp,  în pofida cruzimilor istoriei şi cinismului politic, Teatrul românesc de anvergură naţională, a supravieţuit şi a ajutat la supravieţuirea spirituală a unor generaţii de spectatori – prin miracolul artei şi prin energiile limbii