REPUBLICA MOLDOVA. ISTORIE

Din cele mai vechi timpuri, teritoriul carpato-danubiano-pontic a constituit un spațiu de  tranziţie din Orientul Apropiat spre Europa Centrală şi de Vest, spre nordul continentului şi în direcția stepelor nord-pontice, ceea ce și-a lăsat amprenta asupra dezvoltării civilizației de pe aceste meleaguri începând cu cu cele mai vechi timpuri. Parte componentă a acestui spațiu este și teritoriul actual al Republicii Moldova.

Primele vestigii ale activității umane din spațiul actual al Republicii Moldova datează cu Epoca Paleoliticului, având o vechime de circa 500 000 de ani.  Cele mai arhaice stațiuni umane, situate în peșteri și grote naturale, au fost descoperite în nordul Moldovei (lângă localitățile Duruitoarea Veche, Trinca, Ofatinți, Brânzeni ș.a.). Stațiuni temporare mezolitice (mileniile XII – VIII/VII î. Hr.) au fost identificate în cursurile mijlocii ale râurilor Prut și Răut (la Frumușica, Bulboci ș.a.), la sud – pe Prut (Sărăteni), Botna (Zaim) etc.

În Epoca Neoliticului (mileniile VII – VI î. Hr.) s-au format primele structuri gentilico-tribale cu o cultură unitară. Comunitățile culturale neolitice sunt cunoscute în literatura de specialitate drept culturile Bugo-nistreană, Starcevo–Criș și a Ceramicii band-liniare.

Epoca Eneoliticului (mileniile V – IV î. Hr.) în spațiul carpato-nistrean este reprezentată de cea mai veche civilizație europeană de agricultori (utiliza sistemul de curătură și pârloagă), numită după locul descoperirilor Cucuteni–Tripolie. Arheologii au descoperit pe teritoriul dintre Prut și Nistru circa 300 de situri ale acestui complex cultural, unde populația a locuit mai multe secole. În unele complexuri au fost găsite locuințe cu două niveluri (Vărvăreuca, raionul Florești). În cadrul civilizațiilor eneolitice ajunge la apogeu arta preistorică reprezentată prin picturi de pe vase de ceramică și statuete din lut ars cu motive zoomorfe și antropomorfe, printre care se remarcă  reprezentarea antropomorfă, numită  Hora de la Frumușica, statuetele simbolice Marea Zeiță Mamă și taurul etc.

În comparație cu epocile anterioare, majoritatea comunităților culturale din Epoca Bronzului (începutul mileniului III – sfârșitul mileniului II î. Hr.) depistate în arealul carpato-nistrean erau de sorginte orientală. Au fost puse începuturile comunităților indo-europene, din care făceau parte și tracii, plasați între Marea Egee – la sud și Nipru – la nord, Tisa Superioară – la vest și Marea Neagră – la est.

Nobili daci se închină lui Traian. Secvenţă de pe Columna lui Traian.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

Începând cu sec. VI î. Hr., în teritoriul locuit de triburile tracilor septentrionali se impuneau geții, numiți de „părintele istoriei”, Herodot, „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Începând cu sec. IV î. Hr. și până în sec. IV d. Hr., comunitățile getice erau amplasate în teritoriile dintre Balcani, Carpați și Marea Neagră. De la sfârșitul sec. II î. Hr., în arealul intracarpatic se manifestă dacii. Dacii și geții vorbeau aceeași limbă, din grupul satem al limbilor indo-europene. Ei erau agricultori, prelucrau metalul, lemnul. Întrețineau relații comerciale cu orașele (polisurile) elene din nord-vestul și vestul Pontului Euxin. În relatările lui Strabon (sec. I î. Hr. – sec. I d. Hr.) se specifica faptul că la geți existau sacerdoții (preoți), care se alimentau „cu miere, lapte și brânză”. Religia geto-dacică era politeistă. În sec. I î. Hr., zeitatea supremă a geto-dacilor era Zamolxis. Ei credeau în nemurire. Societatea geto-dacică a ajuns la apogeu în timpul lui Burebista (cca 82–44 î. Hr.), considerat de contemporani „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”. Regatul lui Burebista i-a unificat pe toți tracii din spațiul de la Munții Balcani până în Carpații Păduroși, de la gurile Bugului până la Tisa într-un singur stat devenit un factor permanent al lumii antice. Burebista a fost asasinat în anul 44 î. Hr. în urma unui complot. Regatul acestuia s-a divizat în patru părți, iar mai apoi, în cinci structuri politice. Cea mai puternică a fost regiunea Arcului Carpatic (Dacia Intramontană), care în timpul lui Decebal (87–106 d. Hr.) s-a extins teritorial de la Carpații Apuseni până la Nistru, fiind în stare să se opună Imperiului Roman. Ca urmare a două războaie daco-romane (101–102 și 105–106 î. Hr.), romanii reușesc să cucerească Dacia. Imaginile din aceste războaie sunt inscripționate pe Columna lui Traian de la Roma. Romanii au împărțit Dacia în trei părți: teritoriile Transilvaniei, Banatului și  Olteniei ți au format provincia romană Dacia, cele ale Munteniei și sudului Moldovei au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar alte teritorii dacice de la nord și răsărit de Carpați au cunoscut formațiuni geto-dacice libere în dependență clientară de statul roman. Provinciile romane au cunoscut un înalt nivel de cultură materială și spirituală. Pe teritoriul lor au fost aduși coloniști din alte provincii romane, s-au așezat cu traiul și veterani ai armatei romane. A avut loc procesul de romanizare, de practicare a limbii latine, ceea ce a generat înlăturarea treptată a limbii populației băștinașe. Procesul de romanizare a cuprins și spațiul de la est de Carpați, strâns legat prin diverse relații cu provinciile romane. O componentă esențială a romanizării a constituit-o creștinismul, pătruns în spațiul carpato-danubian prin filiera militarilor și coloniștilor romani. Misionarii diseminau creștinismul „de la om la om”. Unii autori patristici consideră că Apostolul Andrei a contribuit la răspândirea creștinismului la Dunărea de Jos. În sec. IV–VI î. Hr. au fost înființate mai multe temple creștine – bazilici, inclusiv una la Sobari, de lângă Soroca actuală.

Teritoriul Moldovei Centrale și de Nord, supravegheat cu strictețe de romani, a continuat să fie locuit de dacii liberi. Interfluviul pruto-nistrean a fost intersectat de un sistem de fortificații sub formă de valuri de pământ, numite ulterior Valurile lui Traian. În anul 46 d.Hr., litoralul pontic al spațiului pruto-danubiano-nistrean se afla în componența provinciei romane Moesia Inferior și, drept urmare, locuitorii zonelor de sud ale Moldovei au intrat în contact direct cu romanii.

În anul 271 d.Hr., Dacia a fost abandonată de romani. „Retragerea aureliană” a afectat armata, administrația și o parte din locuitorii bogați. Populația daco-romană  a înfruntat mai multe valuri de migrație (sarmați, goți, huni ș.a.), însă a menținut romanitatea în acest spațiu. În sec. V–VII este atestată continuitatea romanicilor la est de Carpați, aceștia fiind reprezentați în aspectul cultural Costișa–Botoșana–Hansca.

În sec. VI, în teritoriul carpato-nistrean au pătruns slavii, care la începutul sec. VII, în cea mai mare parte, au migrat peste Dunăre. Aceștia au avut o anumită influență asupra limbii autohtonilor, fără a-i modifica însă esența ei romană. În sec. VIII–IX, conform cercetărilor istoricilor și lingviștilor, se desăvârșește procesul de constituire a limbii române și a poporului român. Românii erau numiți de străini vlahi, volohi, olahi, blahi etc. Migrația slavilor  a fost urmată de cea a avarilor și vechilor bulgari turanici. Până în sec. XIV, procesul migrației a fost continuat de pecenegi, uzi, unguri, cumani, mongoli ș.a.

 

Cetăţuie (reconstrucţie), satul Echimăuţi, raionul Rezina, sec. X–XI.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

Cruce-engolpion din argint, Imperiul Bizantin, sec. X–XI,
satul 
Hansca, raionul Hâncești.
Foto: Fondul materiale ilustrative al

Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a
Academiei 
de Științe a Moldovei

În sec. IX–XIV, în spațiul carpato-danubiano-pontic apar structuri politice numite țări, voievodate, cnezate, ducate. Primele formațiuni politice ale populației autohtone au apărut în secolele IX–X în Transilvania, apoi la sud și est de Carpați. În perioada de domnie a lui Basarab (1324–1352) s-a finalizat procesul de constituire a statului independent Țara Românească (numită de străini Valahia).

La mijlocul sec. XIV, la est de Carpați s-a format un alt stat – Moldova, după numele râului unde a apărut. Primul ei voievod – legendarul Dragoș Vodă era căpetenia unei formațiuni supuse Ungariei. În 1359, aici se produce o răscoală antimaghiară, temporar înăbușită de oastea ungară condusă de o căpetenie, care, de asemenea, purta numele Dragoș. Către 1362–1363, în fruntea mișcării antimaghiare din Moldova se situează voievodul Bogdan, venit din Maramureș. În 1365, Ungaria recunoaște că Moldova a devenit stat independent. La sfârșitul sec. XIV, ea se extindea de la Carpați până la Marea Neagră, consolidându-se ca stat medieval recunoscut de țările vecine. În această perioadă s-au remarcat domnii Petru Mușatinul (1375–1391) și Alexandru cel Bun (1400–1432).

Din sec. XIV, teritoriile nord-dunărene sunt amenințate de expansiunea Imperiului Otoman, cu care duc lupte domnii Țării Românești Mircea cel Bătrân (1386–1418) și Vlad Țepeș ( 1448, 1456-1462 și 1476.) ș.a.

În această confruntare, un renume european l-a obținut Ștefan cel Mare, domnul Țării Moldovei (1457–1504), care a fost cel mai de seamă luptător pentru consolidarea statului medieval moldovenesc. A întărit puterea centrală domnească și a reputat o serie de victorii asupra incursiunilor ungare, polone, tătare și otomane. Moldova lui Ștefan cel Mare era considerată de contemporani „Poarta Creștinătății”. Dar forțele erau inegale și, după campania otomană din 1538 împotriva domnului Petru Rareș (1527–1538, 1541–1546), Țara Moldovei a acceptat suzeranitatea otomană, însă și-a menținut autonomia statală.

Tentative de a se elibera de sub suzeranitatea otomană au întreprins domnii Ioan Vodă (1572–1574) și Mihai Viteazul, care în 1600 a unit temporar Moldova, Transilvania și Țara Românească. În perioada sec. XVII–XVIII, în țările române au fost create opere de orientare umanistică, scrise de renumiți cărturari-cronicari, clerici, savanți (Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Nicolae Milescu Spătarul, Mihai Cantacuzino, Dimitrie Cantemir mitropoliții Varlaam, Dosoftei ș.a.). S-a răspândit cartea tipărită, s-au deschis școli laice. „Secolul de aur al culturii românești” a fost perioada în care mari ctitori ai culturii au fost domnii Matei Basarab (1632–1654), Vasile Lupu (1633–1653), Constantin Brâncoveanu (1688–1714).

Ștefan cel Mare, reprezentat de ieromonahul Nicodim de Putna în Tetraevangheliarul pictat la 1473 pentru mănăstirea Umor.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

În sec. XVIII – începutul sec. XIX, teritoriul Moldovei este obiectul expansiunii Imperiului Rus și celui Austriac (Habsburgic), suportând consecințele confruntărilor cu Imperiul Otoman: pierderi umane, materiale și teritoriale. După campania nereușită din 1711 a țarului Petru I, Poarta a instaurat pe tronurile Moldovei (în 1711) și Țării Românești  (în 1716) domni greci-fanarioți, promotori ai politicii de înăsprire a suzeranității otomane.

Austria, după ce în 1699 a anexat Transilvania, iar în 1716 (până în 1739) Oltenia, în 1775, profitând de slăbirea Imperiului Otoman, a anexat partea de nord a Moldovei (Bucovina) cu vechea capitală Suceava. După războiului ruso-turc din anii 1787–1791, Imperiul Rus a anexat teritoriul dintre Nistru și Bug, situat la sud de râul Iagorlâc, iar la 1793, prin divizarea Poloniei, include și teritoriul locuit de moldoveni, situat la nord de acest râu (râul Iagorlâc). În urma războiului ruso-turc din 1806–1812, teritoriul dintre Prut și Nistru, numit de țarism în 1812 Basarabia, a fost anexat la Imperiul Rus. Până în 1812, această denumire se referea doar la partea de sud a spațiului pruto-nistrean. În Basarabia, începând cu 1828, a fost lichidată autonomia administrativă, limba română (numită „moldovenească”) a fost interzisă în structurile de stat, iar mai târziu suspendată în școlile primare și secundare.

În 1848–1849, în Moldova, Țara Românească și Transilvania a izbucnit o revoluție cu caracter social-politic și național, ca parte componentă a revoluției europene, ale cărei obiective erau realizarea libertăților sociale și naționale, modernizarea societății. În anii postrevoluționari, în Principatul Moldovei și în Țara Românească ia amploare mișcarea pentru unirea într-un stat unitar național, susținut de puteri europene prin Convenția de la Paris din 1858.

Prin alegerea în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Principatului Moldovei, iar la 24 ianuarie/5 februarie 1859 al Țării Românești  s-a realizat Unirea Principatelor. La 24 ianuarie 1862, la București, a fost creat un guvern unic și s-a convocat Adunarea Reprezentativă, punându-se astfel bazele constituirii statului unitar național cu denumirea oficială a țării – România, care la 1877 își proclamă independența, recunoscută oficial prin Tratatul de Pace de la Berlin (1878). Deși în timpul războiului Rusia garantase integritatea teritorială a României, prin același tratat ea reanexează cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), unite cu Principatul Moldova prin Tratatul de Pace de la Paris (1856).

Congresului moldovenilor de la Tiraspol, 17–18 decembrie 1917.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

Banca orășenească din Chişinău, anii 1930.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

Certificat oficial, 1932.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

Localităţile din stânga Nistrului. Harta lui Bawer, 1773.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX se afirmă mari personalități în domeniile literaturii (Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coșbuc, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Ion Luca Caragiale ș.a.), artei (pictorii Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, compozitorul Ciprian Porumbescu ș.a.), în științe (chimistul Petru Poni, matematicianul Spiru Haret, filosoful Vasile Conta, istoricii Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga ș.a.).

În anii 1812–1828, Basarabia avea statut de regiune cu autonomie limitată în cadrul Imperiului Rus. În 1828, țarul a anulat acest statut, iar ultimele rămășițe ale particularităților naționale în viața sociopolitică a regiunii (utlizarea normelor legislației civile locale etc.) au fost anulate în 1874, atunci când Basarabia a fost transformată într-o simplă gubernie a Imperiului Rus.

Începând cu primele decenii ale anexării, Basarabia a fost masiv colonizată de către țarism cu populație alogenă, instalată îndeosebi în sudul provinciei (bulgari, găgăuzi, germani, ruși de rit vechi, cazaci, ucraineni, francezi, elvețieni etc.).

Numărul de analfabeți în Basarabia era unul dintre cele mai mari din Rusia autocrată. În 1897, în Basarabia, ştiutorii de carte reprezentau 15,6% din numărul total al populaţiei provinciei, proporţia respectivă în Rusia fiind de 21,1%, iar în guberniile europene ale Rusiei – 22,9%. După numărul știutorilor de carte, Basarabia se afla pe poziţia a 45-a printre cele 50 de gubernii din partea europeană a Imperiului Rus. În ultimele decenii ale sec. XIX, politica de rusificare crește în intensitate: instruirea în școală se efectuează în limba rusă, în aceeași limbă se impune și serviciul divin. Rusificarea nobilimii determină ieșirea de pe prim-plan în mișcarea socială și națională a reprezentanților intelectualității basarabene.

Revoluția rusă de la 1905 a creat condiții favorabile pentru desfășurarea mișcării naționale a basarabenilor. Se întreprind tentative de constituire a unor formațiuni politice. În mișcarea națională se evidențiază Constantin Stere, Pan Halippa, Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan, Ion Inculeț ș.a. După Revoluția rusă din 1905 apare presa basarabeană (ziarele „Basarabia”, „Moldoveanul” ș.a.). În contextul Revoluției Ruse din Februarie 1917, în regiune se intensifică lupta pentru autodeterminare. La 21 noiembrie s-a constituit organul reprezentativ al Basarabiei – Sfatul Țării (președinte – Ion Inculeț). La 2 decembrie a fost proclamată Republica Democrată Moldovenească (în componența viitoarei Rusii democratice), care la 24 ianuarie 1918 și-a declarat independența. La începutul lunii ianuarie, cu acordul comandamentului militar rus, în provincie au fost introduse unități ale armatei române, care păzeau depozitele militare și asigurau ordinea publică. Primul guvern al Republicii Democrate Moldovenești a fost condus de Pantelimon Erhan. La 27 martie, Sfatul Țării a votat Unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România. Între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat în componența statului național român.

Deși Basarabia a moștenit multe probleme de la Imperiul Rus (țarismul a construit doar drumuri strategice și a considerat provincia o colonie agrară), totuși în deceniile interbelice a cunoscut o anumită îmbunătățire a condițiilor de viață a populației, a crescut substanțial nivelul cultural și de instruire (a se vedea compartimentul Știința).

Prăbușirea Imperiului Rus a trezit la viață națională popoarele subjugate, inclusiv moldovenii transnistreni, care la un congres, întrunit la 17-18 decembrie 1917, au cerut învățământ și biserică în limba națională și unirea cu Basarabia. Dar în 1918–1920 acest spațiu a fost atras în războiul civil din Rusia în urma căreia s-a instaurat puterea bolșevică.

Comitetul revoluţionar provizoriu al Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, 1924.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

La 24 octombrie 1924, după eșecul tratativelor româno-sovietice de la Congresul de la Viena privind Basarabia, conducerea URSS, în scopul creării unui focar permanent de tensiune la adresa României și promovării „revoluției proletare” în Balcani, a decis crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești în componența RSS Ucrainene. Deși se recunoștea dreptul etnic al moldovenilor și au fost luate măsuri în vederea menținerii culturii populare naționale, ei au fost supuși unei îndoctrinări ideologice urmate de represiuni politice și foametea organizată. Forurile diriguitoare erau conduse aproape exclusiv de persoane străine băștinașilor.

Având susținerea Germaniei hitleriste cu care semnase Protocolul adițional secret al Tratatului de neagresiune sovieto-german („Pactul Molotov-Ribbentrop” prin care Germania își exprima „dezinteresul” față de Basarabia, iar URSS – interesul față de această provincie) din 23 august 1939, la 26 și 27 iunie 1940 Uniunea Sovietică a cerut ultimativ României cedarea imediată a Basarabiei și a Bucovinei de Nord, care la 28 iunie a fost nevoită să accepte evacuarea armatei și adimistrației din aceste teritorii. La 2 august 1940, la Moscova, a fost adoptată decizia Sovietului Suprem al URSS de constituire a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, în componența căreia au fost incluse 6 județe ale Basarabiei (Soroca, Bălți, Orhei, Chișinău, Tighina și Cahul) și 6 raioane ale RASS Moldovenești (Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol și Slobozia). Capitala RSS Moldovenești a devenit orașul Chișinău. Populația noii republici însuma 2,7 mil. de locuitori, iar suprafața teritorială – 33,7 mii km2. Alte teritorii care au aparținut României (Bucovina de Nord, ținutul Herța, județele Hotin, Cetatea Albă și Ismail) și 5 raioane ale fostei RASSM au fost incluse în componența RSS Ucrainene.

În anii 1941–1944, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, în Basarabia a fost instaurată administrația românească. În teritoriul dintre Nistru și Bug a fost instalat un regim special de administrare economică în frunte cu Guvernământul Transnistriei cu drepturi decizionale. Au fost deschise biserici și școli în limba română. Teritoriul Transnistriei a fost folosit și ca loc de deportare a evreilor și a romilor din Basarabia și Bucovina.

În urma operațiilor militare din martie – aprilie 1944, trupele sovietice reanexează Basarabia. La 10 februarie 1947, România (în care au fost staționate trupe sovietice până în 1958) a semnat, la Paris, Tratatul de pace prin care s-a legiferat frontiera sovieto-română.

Politica forurilor diriguitoare sovietice în RSSM, în anii postbelici, a cunoscut  două perioade distincte: cea stalinistă (1944–1953) și cea poststalinistă (1954–1989). În prima perioadă erau folosite preponderent metode represive: condamnări și deportări ale „dușmanilor de clasă”, politica fiscală excesivă, foametea organizată, colectivizarea forțată a gospodăriilor țărănești etc. Numărul victimelor foametei din anii 1946–1947 se cifrează între 150 000 și 200 000 de oameni, iar numărul celor deportați la 6 iulie 1949 în Siberia și Kazahstan a constituit 35 796 de persoane. În urma aplicării terorii în masă pe parcursul lunilor iulie – august 1949, numărul gospodăriilor colective a sporit de la 32,2 la 72,3%, iar la finele anului 1950 a ajuns la 97% din total.

La 1 aprilie 1951 au fost arestate și deportate în Siberia 723 de familii, membri ai sectelor religioase neoprotestante. Astfel, mii de moldoveni, fiind acuzați de antisovietism, naționalism sau pe motiv că ar fi fost „chiaburi”, „comercianți” sau „trădători”, au fost arestați, supuși represiunilor și deportați. Toate aceste orori ale regimului comunist au generat o mișcare de rezistență antisovietică.

În perioada poststalinistă, politica regimului comunist a fost promovată prin mijloace mai pașnice. Continuă însă politica de deznaționalizare a populației băștinașe, prin rusificare, limba rusă fiind considerată oficială. În plan economic au fost luate măsuri în vederea exportării în metropolă a unor cantități mari de fructe, legume, vinuri etc., în schimbul creării unei industrii, aparent funcționale, însă totalmente dependentă de centru. Agricultura, industria alimentară și cea ușoară erau pe primele locuri în economia republicii. La sfârșitul deceniului nouă al sec. XX, Moldova sovietică, având o suprafață de 0,152% și 1,5% din populația URSS, ocupa locul 6 din cele 15 republici unionale după volumul brut (absolut) de producție agricolă. Ea furniza întregii Uniuni Sovietice 25% – din vin, 25% – din cantitatea necesară de fructe și legume, 20% – din volumul total de struguri, 40% – din tutun și 10% – din carne. La mijlocul anilor 1980 încep să se manifeste tot mai mult consecințele crizei în sectorul agroindustrial, determinată de procesul general de stagnare economică a URSS.

În domeniul cultural, după o perioadă de lichidare sistematizată a valorilor naționale, declarate „burgheze”, a urmat perioada considerată a formării unei culturi sovietice noi, naționale după formă și socialistă după conținut, adică supusă ideologiei marxist-leniniste și politicii culturale a conducerii comuniste. În acest scop s-a investit în învățământ, instituții culturale, știință, care au realizat un substanțial progres. În pofida ideologizării și politizării activității culturale și a cercetării științifice, în perioada postbelică au reușit să se impună mai multe personalități în domeniul culturii (Vl. Beșleagă, M. Bieșu, M. Cimpoi, V. Curbet, E. Doga, I. Druță, Em. Loteanu, A. Lupan, D. Matcovschi, V. Vasilache, Gr. Vieru, M. Volontir ș.a.) și științei (A. Ablov, V. Andrunachievici, N. Corlăteanu, I. Grosul, S. Rădăuțan, E. Russev, N. Testemiţanu ș.a.).

În războiul sovieto-afghan (1979–1989), cel mai extins conflict militar din istoria Uniunii Sovietice, din RSS Moldovenească au participat 12 500 de militari, dintre care 4 sunt dați „dispăruți”, 700 au rămas invalizi, iar 301 și-au pierdut viața.

La fel ca și alte spații, RSS Moldovenească a fost afectată de catastrofa de la Centrala Nucleară Electrică Cernobâl, produsă la 26 aprilie 1986, cea mai gravă catastrofă nucleară din istorie. Din Moldova sovietică au participat la înlăturarea consecințelor accidentului 3 500 de persoane. Actualmente, în Republica Moldova sunt 1 740 de persoane născute în familii în care unul sau ambii părinți au fost la Cernobâl și suferă de multe boli, inclusiv oncologice.

La sfârșitul anilor 1980, pe fundalul crizei sistemului totalitar comunist are loc redeșteptarea conștiinței naționale în RSS Moldovenească. Ideea armonizării relațiilor interetnice prin politica „perestrokăi” s-a dovedit a fi utopică. La 31 august 1989, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat legea cu privire la statutul limbii de stat și revenirea ei la grafia latină. La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldova a adoptat Legea cu privire la Drapelul de Stat, iar la 23 iunie 1990 a adoptat Declarația cu privire la suveranitatea RSS Moldova.

Fabrica de Ciment din Rezina, anii 1970.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

La 23 mai 1991 a fost schimbată denumirea oficială a statului, din RSS Moldova în Republica Moldova. Parlamentul RSS Moldova și-a schimbat denumirea în Parlamentul Republicii Moldova. A  fost adoptat Imnul de Stat al Republicii Moldova Deșteaptă-te, române! (rămas în vigoare până la 7 iunie 1994). Mircea Snegur a devenit președinte al Republicii Moldova, iar Alexandru Moșanu –  președinte al Parlamentului Republicii Moldova.

La 4 iulie 1991 a fost adoptată Legea cetățeniei Republicii Moldova, una dintre cele mai liberale din Europa de Est. Potrivit legii, se permitea tuturor persoanelor care locuiau în Republica Moldova la data declarării suveranității să devină cetățeni ai acesteia, indiferent de apartenența etnică, lingvistică, perioada de rezidență sau alte criterii.

La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova, convocat în ședință extraordonară, a adoptat textul Declaraței de Independență a Republicii Moldova. Republica Moldova a fost declarată „stat suveran, independent, democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”. Independența noului stat a fost recunoscută de România, Georgia, Rusia, Ucraina, Kazahstan, Elveţia, SUA, Argentina ş.a. Ziua de 27 august a fost declarată Zi a Independenţei şi sărbătoare naţională a Republicii Moldova.

La 3 septembrie 1991, președintele Republicii Moldova a semnat Decretul cu privire la crearea Forțelor Armate ale Republicii Moldova, obiectivul major fiind asigurarea suveranității și integrității teritoriale a statului. În aceeași zi a fost semnat și Decretul cu privire la subordonarea instituțiilor vamale situate pe teritoriul Republicii Moldova.

Pe 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri ale șefului de stat prin vot universal. Primul președinte al Republicii Moldova a fost ales Mircea Snegur.

Marea Adunare Naţională, 27 august 1991.
Foto: Mihai Potârniche

La 29 iulie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Constituția Republicii Moldova, iar la 22 iulie 1995 a fost votată Legea cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova – Limba noastră (după versurile preotului-militar Alexie Mateevici (1888–1917), iar muzica de compozitorul Alexandru Cristea (1890–1942), care la 7 iunie 1994 prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova a înlocuit temorar imnul Deșteaptă-te, române!

În decembrie 1991, la Alma-Ata a avut loc întrunirea liderilor celor 11 state foste republici unionale, inclusiv Republica Moldva, cu excepția Țărilor Baltice, care au semnat Declarația, Protocolul și Convenția cu privire la formarea Comunității Statelor Independente. Republica Moldova a semnat documentele, însă cu precizarea că participă doar la cooperare economică. La 15 aprilie 1994, Republica Moldova a aderat de jure la Comunitatea Statelor Independente.

În 1992 Republica Moldova a devenit membru al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), membru plenipotențiar al Organizației Națiunilor Unite, obținând votul unanim al Adunării Generale. Noul stat este recunoscut internațional, atribuindu-i-se statutul de subiect de drept internațional. Au fost stabilite relații diplomatice între Republica Moldova și Statele Unite ale Americii.

La 2 martie 1992, forțele separatiste din stânga Nistrului întreprind acțiuni violente împotriva Secției raionale de poliție Dubăsari, ultima secție de poliție din zona separatistă subordonată Chișinăului. În câteva zile tensiunile s-au extins și în alte localități din stânga Nistrului, riscând să genereze dintr-un conflict local în unul regional. Potrivit deciziilor summitului OSCE de la Istanbul, din noiembrie 1999, Federația Rusă își asuma obligația de a-și retrage trupele și armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova până la sfârșitul anului 2002. În scopul păstrării prezenței (inclusiv militare) pe teritoriul Republicii Moldova, Moscova a înaintat așa-numitul „Plan Kozak”, care prevedea federalizarea țării și staționarea în stânga Nistrului a trupelor ruse pe un termen de 22 de ani, însă acest plan a fost respins de Chișinău în toamna anului 2003.

Economia Republicii Moldova s-a delimitat ca sistem distinct după proclamarea independenței de stat și dezintegrarea sistemului economic sovietic, cunoscând în continuare perioade de criză și de ameliorare temporară. La 29 noiembrie 1993 a fost pusă în circuit moneda națională. Începând cu anul 2008, economia Republicii Moldova a fost afectată de criza economică mondială, situația fiind agravată de acte de corupție în unele instituții publice și fraude bancare.

La 24 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – „unitate teritorială cu un statut special juridic care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a Republicii Moldova”.

La 13 iulie 1995, Republica Moldova a devenit stat membru al Consiliului Europei, fiind prima țară din Comunitatea Statelor Independente primită în acest for paneuropean. În februarie 2005 a fost semnat Planul Individual de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. La 24 martie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în unanimitate Declarația despre parteneriatul politic în scopul realizării obiectivului integrării europene. Prin acest document s-a promovat treptat și ireversibil cursul strategic de integrare europeană a Republicii Moldova.

Viața politică internă a fost marcată de perindarea la putere a diferitor forțe politice: Partidul Democrat Agrar și Partidul Socialiștilor (1994–1996), alianța de dreapta și centru-stânga (1998–2001), Partidul Comuniștilor din Moldova (2001–2009). La 7 aprilie 2009, în Chișinău au avut loc proteste de masă, motivul invocat fiind fraudarea alegerilor parlamentare. Au fost devastate clădirile Parlamentului și Președinției. La putere a venit o alianță nouă de dreapta și centru-dreapta.

La 21 decembrie 2009, pentru prima dată în istoria relațiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, la Bruxelles a fost adoptată o declarație comună ce includea obiective specifice de colaborare Republica Moldova – Uniunea Europeană. Pe parcursul lunilor februarie – martie 2010 a fost scoasă sârma ghimpată de la frontiera de stat a Republicii Moldova cu România.

Până la 5 iulie 2000, Republica Moldova a fost o republică parlamentar-prezidențială, devenind apoi parlamentară. Al doilea președinte al Republicii Moldova a fost Petru Lucinschi (1996–2001), al treilea – Vladimir Voronin (2001–2009). După interimatele lui Mihai Ghimpu (11.09.2009 – 29.12.2010) și Marian Lupu (30.12.2010 – 16.03.2012), datorate nealegrerilor președintelui Republicii Moldova de către Parlament, la 16 martie 2012, Nicolae Timofti, în urma obținerii a 62 de voturi din partea Parlamentului Republicii Moldova, devine cel de-al patrulea președinte al Republicii Moldova. În acest fel s-a depășit o îndelungată criză politică, generată de tergiversarea alegerii președintelui Republicii Moldova. La 4 martie 2016, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a decis ca următorul președinte al Republicii Moldova să fie ales pe bază de vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Următoarele alegeri ale șefului statului sunt programate pentru 30 octombrie 2016.

În cadrul Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius din 30 noiembrie 2013 a fost parafat Acordul de asociere între Republica Moldova cu Uniunea Europeană. În aprilie 2014, Uniunea Europeană a luat decizia finală cu privire la liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova, care, de acum încolo, au posibilitatea să călătorească fără vize în statele Uniunii Europene. În vara anului 2014, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Agenda de asociere Uniunea Europeană – Republica Moldova, iar Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, cu votul a 59 de deputați. La 13 noiembrie 2014, la ședința plenară a Parlamentului European, a fost ratificat Acordul de asociere cu Republica Moldova. La 1 iulie 2016 a intrat în vigoare Acordul de asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 27 iunie 2014. Acest eveniment semnifică finalizarea procedurii de ratificare a Acordului de către părţile semnatare şi aplicarea în integralitate a tuturor prevederilor acestuia.

Monumentul Lupoaicei Capitoline din fața Muzeului Național de Istorie a Moldovei, 7 iulie 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău (sculptor: Alexandru Plămădeală, 1928), 7 iulie 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Secvență de la expoziția colecționarului Petru Costin „Steaguri și drapele”, 12 iunie 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

  1. M.c. Demir DRAGNEV, dr. hab. Constantin MANOLACHE, dr. Ion Valer XENOFONTOV

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Republica   Moldova. Ediţie Enciclopedică. Ed. a 2-a rev. și adăug. Ch.: Inst. de Studii Enciclopedice,  2010, pp. 410-429. ISBN 978-9975-9520-4-0   Republica Moldova/Republic of Moldova/République de Moldova. Ch.: Litera, Moldpres, 1998, pp. 38-48. ISBN 9975-74-166-5