[ Martie – aprilie, 2016 Nr. 2 ]
Interviu de Diana GUJA


Tânără şi plină de speranţe, cu un corp firav în care se ascunde o voce puternică, de femeie născută pentru a cânta, eroina noastră, Lidia Isac, ne va reprezenta ţara pe cea mai importantă scenă a Europei din acest an, cea de la Stockholm, la Eurovision.

Am discutat cu Lidia despre începuturile ei în muzică, despre pregătirile pentru Eurovision şi despre emoţiile pe care i le provoacă acest concurs.

Lidia Isac: „Când am început să cânt, profesorii de la liceu îmi spuneau că sunt „mica Edith Piaf ”

Lidia Isac: „Când am început să cânt, profesorii de la liceu îmi spuneau că sunt „mica Edith Piaf ”

Cine este Lidia Isac şi cum a ajuns ea în muzică?

Am început să fac muzică la 7 ani. Bunica mea voia foarte mult să-mi fac studiile la şcoala de muzică. Astfel, am absolvit clasa de pian. Pe atunci încă nu simţeam că pot cânta. Nici nu aveam dorinţă să cânt. Fredonam prin casă, dar nimeni nu acorda mare atenţie acestui fapt și poate nici nu considera că am talent. Paralel, făceam dans. Practic, toată atenţia mea era concentrată asupra dansului. Apoi, la 12 ani, la liceul unde învăţam (Liceul Teoretic „Gh. Asachi”) a venit o profesoară nouă de franceză, care m-a rugat să vin în faţa clasei să răspund. Pe atunci, deşi eram o adolescentă firavă, slabuţă, aveam o voce foarte gravă, de băiat. Deci, trec la tablă, încep să vorbesc, iar profesoara se uită la mine şi spune: „Doamne, ce copil mic eşti şi ce voce puternică ai! Nu cumva cânţi? Cu o astfel de voce trebuie să cânţi!”. „Nu, doamnă profesoară, eu dansez, nu cânt.” Atunci ea mi-a zis: „Nu, tu trebuie să cânţi!” şi mi-a dat să învăţ câteva piese în limba franceză. Primele pe care le-am învăţat au fost cele de Edith Piaf, „La vie en rose” şi „Non, je ne regrette rien”. Deşi nu prea le înţelegeam sensul, fiindcă eram copil, le cântam cu entuziasm.

Le mai ţii minte? Ai putea să le interpretezi şi acum?

Da, desigur! Cu aceste piese am câştigat foarte multe concursuri la noi în ţară, mai ales cu „La vie en rose”. Când am început să cânt, profesorii de la liceu îmi spuneau că sunt „mica Edith Piaf ”. Diriginta chiar mă îmbrăcase într-o rochie neagră, ca să corespund exact imaginii divei franceze.

Care a fost primul tău concurs?

Tot profesoara de franceză, doamna Viorica Daltă, m-a dus la el. Era vorba de „Chantons amis”, concurs de piese în limba franceză. Am luat premiul mare. Un pic mai târziu a urmat primul meu concurs internaţional în Bulgaria, unde am câștigat trofeul. Aveam 13 ani. Acolo, apropo, l-am cunoscut pe Serghei Orlov, actualul meu producător, deşi atunci nu ştiam că mult mai târziu vom avea o relaţie profesională. Tot pe atunci am abandonat dansul, deoarece am vrut să mă dedic doar muzicii, să-mi concentrez toată energia în arta vocală şi am început să iau lecţii de canto profesional.

În 2015 ai absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova. Cum ai ajuns de la muzică la jurnalism? De ce nu ai ales să faci Conservatorul?

Când eram în clasa a 12-a de liceu, avansasem deja foarte mult în muzică şi mă gândeam ce să aleg. Părinţii mei îşi doreau pentru mine studii legate de finanţe, bănci. De studii muzicale – nici vorbă! Lecţiile de canto le făceam deja cu profesorii de canto academic de la Conservator. De aceea m-am gândit să aleg un alt domeniu de studii, în caz că peste ani voi fi nevoită să abandonez muzica… Jurnalismul a fost o pistă de rezervă, care însă mi-a prins bine pentru dezvoltarea personală.

Părinţii te-au susţinut de-a lungul traseului muzical?

Foarte mult m-a susţinut mama! Tata mereu a fost sceptic. El nu credea că poţi avea succes în muzică, în general. Pentru el, muzica e un domeniu abstract. Deşi ambii mei părinţi pot cânta, ei sunt departe de lumea muzicală. Tata a activat în domeniul militar, iar mama – în metrologie.

S-a schimbat ceva în atitudinea lor de când ai câştigat finala naţională a Eurovisionului?

Da, desigur. Tata a devenit foarte mândru de mine. Iar mama m-a susţinut mereu, de la bun început. Punea deoparte fiecare bănuţ ca să pot participa la concursuri de interpreţi. Îmi cosea haine. Şi până acum îmi coase… când are timp. Odată, cu mare greu, a adunat 300 de euro şi am făcut o piesă, care, până la urmă, a fost o investiție nereuşită. Dar acum privesc aceste momente ca pe nişte lecţii de viaţă de care aveam nevoie, ca să acumulez experienţă.

Care a fost momentul în care ai intrat în scenă şi ai simţit că eşti deja o artistă profesionistă şi nu o amatoare?

De 3-4 ani. Când eşti mai mică, nici nu te gândeşti – eşti oare profesionist sau amator. Participi la concursuri, cânţi, dar n-ai destulă experienţă, n-ai individualitate, eşti în căutare, cânţi inconştient. Eu şi acum pot să spun că sunt în căutare… Mulţi interpreţi de-a lungul anilor sunt în căutare. Însă în ultimii doi ani am avansat brusc. Am muncit şi muncesc în fiecare zi. Atât la canto, cat şi la dezvoltarea personalităţii, absorb cărţi, filme cu mesaj profund, documentare. Privesc lecţii pe YouTube. Sunt încă tânără… am 22 de ani… nu am o experienţă de viaţă bogată, însă încerc să-mi umplu sufletul cu experienţe din lectură, lecţii, comunicare cu oameni maturi. Şi îmi continui masteratul în domeniul „Relaţii cu publicul şi imagologie”.

Faptul că de-a lungul anilor de liceu ai participat la numeroase concursuri te-a distras de la studii?

Nu, deloc. Tata m-a învăţat să depun efortul maxim de care sunt în stare. Educaţie militară! Învăţam mult. Dacă luam un opt, tata îmi spunea: „Opt nu e notă”. Mă temeam să iau note mai mici de nouă, din cauza asta tot timpul învăţam… Eram eminentă. La un moment dat, învăţatul devenise firesc şi uşor, o abilitate antrenată. Aşa m-a învăţat tata.

Îi este greu unui copil să facă muzică? Cum erau zilele tale atunci, în comparaţie cu zilele tale de acum?

Este greu. Mie mi-a fost greu. Când eşti copil, nu înţelegi dacă vrei să faci asta sau nu vrei. Chiar dacă îţi iese bine, nu o faci conştient. O faci pentru că trebuie. Pentru că părinţii ţi-au spus să o faci. Prin asemenea experienţe au trecut mulţi copii de la şcolile de muzică. Însă apoi, cu vârsta, prinzi gust şi aripi.

Când ai inţeles în mod conştient că muzica îţi aduce plăcere?

Pe la 18 ani, când m-am maturizat ceva mai mult şi am luat premii la mai multe concursuri. În 2015 am adus în Moldova Premiile Mari de la concursurile internaţionale „Maikin Asia” şi „Baltic Star”.

Te mândresti cu faptul că te poţi numi interpretă?

Da, mă mândresc, pentru că ştiu de câtă muncă şi de cât efort a fost nevoie ca să ajung aici. Dar mai importante sunt posibilităţile de a-ţi realiza talentul vocal, de a trăi în şi prin muzică, de a o împărţi cu publicul. Până la urmă, e mai important să ajungi la inima spectatorului prin piesă, voce, decât să-ţi etalezi egoul. Acest credo îl iau în considerare de fiecare dată când intru în scenă.

Când ţi-a apărut dorinţa să participi la Eurovision? Şi aici mă refer anume la dorinţa ta personală, independent de ceea ce-şi dorea producătorul tău.

Prima dată când am participat la preselecţia pentru Eurovision încă nu lucram cu domnul Orlov, eram fără un mentor, fără producător. Am decis să particip, deoarece simţeam că e nevoie de o etapă nouă în viaţă, or, Eurovisionul chiar este o etapă nouă, o provocare de un alt nivel. Apropo, prima mea experienţă legată de Eurovision a fost prin 2010-2011, când am cântat ca back vocal pentru Mariana Mihăilă. Peste un an, am participat deja ca interpretă solo. Am făcut o piesă cu Marian Stârcea, care a fost prima mea colaborare mai serioasă cu un compozitor notoriu, dar nu am trecut în semifinală. Acolo, în schimb, m-a remarcat o trupă, un live band, care tot participase la preselecţie. Trupa mi-a propus să le înlocuiesc solista, care pleca. Astfel, un an am activat ca vocalistă în acest live band, acumulând o experienţă foarte utilă. Am cântat mult pe la evenimente şi petreceri. Cântam doar coveruri. Dar din coveruri poţi învăţa multe!

Cum îţi place mai mult să cânţi, singură sau cu o trupă?

Cu trupa este întotdeauna mai interesant. E altă energie. Atunci când cânţi singură, eşti doar tu şi melodia înregistrată, când ai însă trupa în spate, e un schimb de energii foarte intens. Sper, pe viitor, să am posibilitate să cânt acompaniată de o trupă live şi „să dăm foc la ghete”!

În opinia ta, care este tabloul showbizului din Moldova? A evoluat piaţa în ultimii ani şi dacă a evoluat, în ce direcţie?

A evoluat. Şi tehnologiile ajută foarte mult. Acum intri pe YouTube şi vezi ce fac cei de peste ocean. Te poţi inspira, poţi vedea cum se face mai bine. Apar noi trupe, care nu vin doar cu melodii moderne, dar şi cu tehnici vocale noi. Noi avem profesori de canto buni în anumite maniere de cântat – mai mult clasic. Muzica pop actuală necesită şi tehnici mai noi. Coardele vocale sunt un instrument muzical, la care poţi cânta în cele mai diverse maniere, de la operă până la ceva foarte fresh, nou. În lume lucrurile se dezvoltă rapid, la noi însă ceva mai lent, dar oricum se mişcă. Păcat că piaţa noastră muzicală e foarte mică şi sărăcuţă, nu prea ai unde să te dezvolţi. Mulţi artişti pleacă în România, în Rusia şi e minunat că artiştii basarabeni obţin succese acolo.

În fiecare an, etapa naţională a Eurovisionului stârneşte controverse. Este show-ul nostru politic numărul unu. Este deja o tradiţie ca interpreţii care nu ajung în finală să nu fie de acord cu decizia juriului. Anul acesta nu a fost o excepţie. S-a comentat şi împotriva candidaturii tale pentru a pleca în Suedia. Te-au afectat cumva aceste comentarii? Citeşti, în genere, reacţiile negative ale publicului şi ale colegilor de breaslă?

Sincer, am citit totul. Chiar dacă Aliona Moon, în urma dezbaterii de final, mi-a recomandat să nu intru pe net şi să nu citesc nimic două zile, nu m-am putut abţine. Sunt şi eu om şi sunt emotivă. Primele zile au fost grele. Însă întelegeam că nu trebuie să mă las influenţată. Am înţeles poziţia multora. Am luat în considerare opiniile argumentate. Dar, ştim cu toţii, aşa sunt oamenii. Le place să comenteze pe internet, de bine sau de rău, obiectiv sau subiectiv şi urât. Şi nu e secret că în juriu au fost şi persoane care mai trăgeau spre colegii lor de lucru sau de proiecte. Aşa se întâmplă în fiecare an. Însă sunt luptatoare din fire.Până la urmă, totul e trecător şi am lăsat aceste vorbe în urmă.

În opinia ta, de profesionistă care participă deja de câţiva ani la preselecţiile naţionale ale Eurovisionului, care sunt componentele unei prestaţii bune pe scena unde se dă finala acestui concurs?

În primul rând, piesa! În 50 de ani de existenţă, Eurovisionul este urmărit de foarte multă lume, are foarte mulţi fani, care cunosc cine a câştigat în toţi anii de când concursul există. Acest fapt l-am înţeles recent, la Moscova, unde am participat la un concert dedicat Eurovisionului, a cărui gazdă a fost Serghei Lazarev, reprezentantul Rusiei la Stockholm. Când am intrat în scenă, jumătate de sală îmi fredona piesa Falling Stars! Am rămas şocată! Publicul cunoştea şi piesele altor interpreţi! Apoi, ca importanţă, urmează calitaţile vocale şi show-ul. Dar am observat că în ultimii ani show-urile devin minimaliste. Şi mai de mult şi acum e ok să fii singur pe scenă, dar vei fi filmat de 20 de camere performante atât de frumos, iluminat de sute de lumini, încât asta, câteodată, poate înlocui orice show. Dar cine are bani de show-uri – să facă!

Unde te vezi în cinci ani? Ţi-ai făcut un plan de carieră în acest sens? Te-ai gândit să te muţi într-un oraş mai mare şi cu mai multe oportunităţi, cum ar fi Bucureşti, Moscova, Londra?

Voi pleca acolo unde voi semna contracte, dacă voi avea această şansă. Dar nu vreau să mă mut definitiv. Vreau să locuiesc aici – în Patrie. Îmi doresc să călătoresc şi să am concerte peste hotare şi acasă. Am deja un repertoriu pentru concerte cu piese de genuri diferite. Acum însă e devreme să iau astfel de decizii… Ţara noastră se află practic în criză continuă, iar ultimii câţiva ani atmosfera şi posibilităţile de a te dezvolta aici devin tot mai dificile. Mai ales pentru generaţia tânăra. Eu pregătesc pentru toamnă lansarea unui duet cu un star sicilian – o baladă în stil italian, cu mesaj profund şi melodie luminoasă. Iar la Eurovision sper să leg amiciţii care, poate, vor duce la colaborări interesante. Ador să cânt cu interpreţi din diverse ţări. Deja am această experienţă superbă cu David Westerhood – un talentat compozitor din Boston, cu care am făcut o piesă tare de tot, The citizens of the world. Aceste colaborări mă fac să mă simt cetaţean al lumii!

Cum este ziua unui interpret, din ce constă ea, mai ales înainte de un astfel de concurs?

Repetiţii. Apoi fac multe interviuri pentru presa straină, interviuri în engleză, în scris, video, audio. Această activitate este o parte importantă din campania de promovare a piesei. Acum toate instituţiile media din Europa sunt interesate să promoveze evenimentul. Piesa Falling Stars e deja în rotaţie la foarte multe posturi de radio peste hotare. E o piesă cu stofă de hit radio! Aceasta e deja o victorie importantă, fiindcă nu orice artist de la Eurovision intră în play-listuri la posturile internaţionale de radio. Apoi, iarăşi, urmează lecţiile de canto. Recent am avut posibilitatea să comunic cu un profesor de canto suedez, care mi-a arătat o tehnică mai nouă. Acum ştiu să manevrez coardele vocale într-un stil nou, practic nefolosit la noi în ţară.

Ai emoţii mari înainte de acest concurs?

Da, foarte mari. Acum mă bucur că am posibilitatea să cânt la concertele organizate în ajun de Eurovision, la Moscova, Amsterdam, la Tel Aviv. Pentru mine acestea sunt repetiţii, înainte de marea scenă de la Stockholm. De fiecare dată când intru în scenă am emoţii. E normal, e uman. Fără emoţii eşti un robot. Există emoţii de stres şi există emoţii artistice, de inspiraţie. Când trebuie să cânti şi eşti stresat, vocea poate suna altfel şi publicul deodată îţi pune eticheta că nu poţi cânta. Eu presupun că mulţi interpreţi de talie mondială au psiholog sau meditează, fac yoga, ca să fie echilibraţi, deoarece cântatul, în afară de plăcere, este şi o muncă ce te consumă psihologic şi fizic destul de mult.

De ce se teme un artist înainte de a intra în scenă?

Pentru mine cea mai mare frică nu este cea de a uita versurile. Deşi asta li se întâmplă multora, chiar şi artiştilor consacraţi. În scenă trebuie să fii liber, fără inhibiţii, deschis, „gol”. Niciun profesor nu te poate învăţa aceste lucruri. Doar tu însuţi, prin experienţă, prin experimente cu simţurile tale, prin puterea voinţei poţi face acest act muzical magic sincer.

Ai reuşit să te descătuşezi în faţa publicului?

La concursuri e foarte complicat să o faci. Deoarece concursul e jurizat de opinii obiective sau subiective. La concerte – da. La concerte mă las pe valul muzicii, intru pe undele vibraţiilor muzicale şi încerc să le eman către spectator. Iar când sunt singură, de exemplu acasă sau în sânul naturii, cânt, la fel cu plăcere, care e asemenea unui drog. Muzica este un extaz emoţional nu doar pentru mine, ci şi pentru o mare parte din specia umană.