Victor Gălușcă, un tânăr operator, lucra, în primăvara lui 2016, la un film de absolvire, având ca subiect satele moldovenești aflate într-un moment cumplit și, se pare, ireversibil, de depopulare, vizitând mai multe localități din nordul Republicii Moldova. Iar când lucrarea sa era aproape gata, s-a produs un eveniment absolut neprevăzut, nebănuit: în podul unei case părăsite, înconjurate de oțetari, printre lucruri prăfuite, tânărul a dat peste niște plicuri negre, în care a descoperit o cantitate apreciabilă de fotografii vechi, și mai multe role de celuloid, format 6/6 cm.

Acestea erau scorojite, lipite de la umezeală, mucegăite, acoperite de praf. A plecat cu ele la Chișinău și i le-a arătat profesorului său, Nicolae Pojoga. Au revenit împreună în sat și au găsit un număr mult mai mare de negative, după care au pornit în căutarea autorului acestora. Aflând că mai trăiește una dintre fiicele celor care au locuit în casa abandonată, au mers la aceasta și au aflat de la Ioana (Cușnir) că tatăl ei a învățat meserie de la o rudă a sa, „nea Darie”. Acesta i-ar fi spus lui Zaharia: „La Știuleți n-ai să vii… dar până la Cășunca, la Cenușa, la Rogojeni, la Climăuți, la Țâra, satele astea-s a matale… Eu nu o să mă duc. Dar mata, dacă te-or chema, du-te. Du-te, că ai să faci bani…”. Foarte sugestivă această mărturie, căci ne vorbește despre o funcție, cea a fotografului, care era solicitată în timp, iar teritoriul era împărțit. Pe urmele acestei mărturii, cei doi entuziaști au mers în satele amintite, inclusiv la Domulgeni, întrebând de Zaharia Cușnir și găsind fotografii prin albumele famiilor, făcute de acesta. Unele au figurat în expoziția „Așa văzut-a Zaharia. Improvizații într-o lume captivă”, care a fost deschisă la Muzeul Țăranului Român din București timp de două luni (21 martie – 20 mai). Succesul acestei expoziții a fost într-atât de neașteptat, încât fiind planificată inițial pentru o singură lună, expunerea s-a prelungit pentru încă una, culminând cu Noaptea Muzeelor, când a fost văzută de un număr foarte mare de vizitatori.

Dar această triumfală expoziție a avut un îndelungat și laborios „preambul”: comoara cea mare tot în casa fotografului-diletant a fost găsită, căci el a păstrat și a lăsat după moarte o cantitate foarte mare de negative (circa 4000), pe care le-a developat în condiții domestice, cu echipamente specifice cât se poate de rudimentare: câteva mii de negative, în stadii diferite de degradare. O parte dintre acestea au fost restaurate, curățate, catalogate și mărite, apoi imprimate pe hârtie de format mare. 204 fotografii au apărut în albumul Lumea lui Zaharia, editat de „Cartier” din Chișinău, cu contribuția celor deja amintiți, cărora li s-a alăturat fotografa Elena Donciu. În textul introductiv la acest album, Nicolae Pojoga aduce în discuție faptul că Zaharia Cușnir a fost o vreme, după mărturisirile bătrânilor, un fel de edinolicinik, un cuvânt greu în epoca sovietică, pentru că era un substitut al individualismului. Or, acest „păcat” nu era trecut prea ușor cu vederea de către autorități; poate de aceea, se știe, a făcut și pușcărie, dar a practicat de-a lungul vieții o sumedenie de meserii. Lucrase ca învățător la școala primară, dar și zidar, pietrar, fierar, muncitor necalificat în colhoz. Noi îl descoperim acum ca fotograf.

Lică Sainciuc, la lansarea albumului la Chișinău, în toamna anului trecut, spunea despre Cușnir că a făcut fotografie dintr-un moft. Desigur, anume acest moft l-a individualizat. L-a deosebit din tagma consătenilor, l-a adus azi în fața noastră, ca pe un creator. Un ceva interior îl determina să vadă și în jurul personajelor portretizate, crâmpeie de realitate a acelor vremi, care sunt precum o mană căzută din cer, spre a înțelege mai bine acea lume captivă. A surprins ca nimeni altul semnele instaurării regimului socialist, care lupta tocmai cu oameni ca el, cu orice formă de individualism. Nu-mi dau seama cât de conștient era acest om de ce făcea, dar la o scrutare mai atentă ne dăm seama că nu era cu totul inocent.

Până în acest moment, după sistematizarea câtorva sute de negative, putem diseca un număr de teme, care pot fi numite predilecte în imaginarul fotografic al lui Cușnir: nunți, înmormântări, portrete de grup, praznice sătești, hore… și foarte mulți copii, chipuri de prunci și adolescenți; îi plăceau cel mai mult copiii (el însuși a avut patru) și îi punea să pozeze în special în aer liber; Zaharia Cușnir nu are fotografii de interior. Folosea doar efectele luminii naturale. Cred că putem analiza mai în profunzime această particularitate a fotografiilor lui Cușnir: omul în mijlocul naturii, proiectat în mijlocul unor grădini, livezi, curți cu vegetație bogată, haotică, neîmblânzită. Este chiar ecoul Raiului ceresc. Pruncii lui Zaharia sunt așezați sau tolăniți fie direct în iarbă, fie întinși pe perne, fie în brațele părinților lor, fie puși într-un lighean, peste o pufoaică, fie pe biciclete. Sunt mulți copii pe biciclete și triciclete; fascinația civilizației pătrunde în sat, dimpreună cu huruitul tractoarelor și camioanelor, iar acestea devin bune și pentru transportul mirilor la nunți. Mirii în bena unui camion de marca GAZ 51, cu lume puhoi mergând pe lângă aceștia – e chiar un document de neegalat pentru lumea satului moldovenesc al anilor 1960. Să ne dăm bine seama că epoca mașinilor de nuntă era încă departe, dar și căruța părea oarecum demodată, redundantă, prea silențioasă…

Copiii lui Zaharia sunt tăcuți, cuminți, inocenți, frumoși prin firescul cu care pozează; unii se ițesc în cadru, fără a fi invitați să o facă. Privesc fix, unii surâd, alții zâmbesc, cei mai mulți sunt serioși. Cred că nimeni, niciodată, în lumea răsăriteană cel puțin, nu a surprins cu atâta gust și demnitate puritatea aceasta necăutată, vie, rămasă închisă în acel ev. Acei copii poate sunt astăzi oameni la vârsta senectuții sau nu mai sunt deloc, dar ochiul fotografic i-a îmbălsămat într-un atunci atemporal, nepervertit, legitimat în timp. Ochiul fotografului i-a proiectat în veșnicie. Himera a devenit statuie. Suportul de celuloid transformă lumea într-o conservă a timpului.

Pentru vremurile internautice de astăzi, în care însăși realitatea tinde să se lichefieze, dacă nu să se relativizeze cu totul, descoperirea arhivei lui Zaharia Cușnir devine un fel de ancoră spre țintuirea vremurilor, chiar dacă opera lui fotografică este despre trecut, dar anume acela trebuie cu precădere fundamentat, ferecat, căci viitorul e, fenomenologic vorbind, o nebuloasă.

Cât despre prezent, ce putem spune în chip concret?

Imaginile care însoțesc acest text au fost realizate de autor la Muzeul Țăranului Român din București, în cadrul expoziției „Așa văzut-a Zaharia. Improvizații într-o lume captivă