Mai-iunie 2014
Interviu realizat de Liliana POPUȘOI

Cristina Scarlat este născută pe 3 martie 1981 la Chișinău. Provine dintr-o familie de muzicieni și era firesc să fie muzica prima ei dragoste, iar prin intermediul ei să perceapă și ulterior să cucerească lumea.

Pe scena mare a debutat în 1998, în cadrul Concursului Republican de Romanțe „Crizantema de Argint“, unde și-a demonstrat nu numai talentul, ci și ambiția. Fără să fie premiată la prima încercare, Cristina a participat și la următoarele ediții, până în momentul în care a câștigat trofeul acestui concurs, în 2001. De asemenea, este laureată a Festivalului Internaţional de Muzică „Şlagărul de aur“ (Moghiliov). Tot în 2001 a ocupat locul trei la Concursul Internaţional „Crizantema de Aur“ (Târgovişte, România). Este laureată a Premiului III la Concursul Cântecului de Estradă „Slaveanskaia zvezda“ (Oriol), iar în toamna lui 2011 a obţinut Premiul III la Festivalul „Slaveanski bazar“ din Vitebsk, Belarus.

Anul acesta Cristina Scarlat a reprezentat țara noastră la Eurovision Song Contest. În pofida faptului că Republica Moldova nu s-a calificat în finală, Cristina s-a întors victorioasă de la Copenhaga. Și asta nu pentru că și-a făcut noi prieteni în culise și a fost lăudată pentru talent și voce, ci pentru că a deturnat mitul că în Republica Moldova se cântă doar muzică specifică, inspirată din ritmuri lăutărești și dispoziție de: „E sărbătoare și răsună muzicaaaa!“.

Am discutat cu Cristina Scarlat despre cel mai mare concurs european de muzică, dar și despre viața de după Eurovision.

Cum te simți după ce ai reprezentat Republica Moldova la Eurovision Song Contest?

01_scarlat-2

Cristina Scarlat pe scena EUROVIZION-ului

Mă simt bine, nu am niciun motiv să mă simt altfel. Există lume care așteaptă să mă vadă deprimată, așa cum e firesc, pentru că unele publicații de la noi au scris că am suferit un eșec, că sunt ruinată. Nu, nu am avut niciun eșec. Nu mă simt ruinată și n-am niciun motiv să fiu așa. Eu am trăit o experiență incredibilă, fantastică, o poveste frumoasă, care m-a marcat foarte mult. Această experiență m-a maturizat și m-a ajutat să învăț multe lucruri. A fost o lecție foarte bună de viață și mă simt privilegiată că am lucrat cu o echipă de vis, care nu doar că sunt profesioniști desăvârșiți, ci și oameni de calitate superioară: Ion Akulov, Iulian Cărăuș, Lidy Scarlat, Svetlana Gluhova, dansatorii de la „Space“, designerul vestimentar Janna Berezovscaia….

Toți reprezentanții Republicii Moldova la Eurovision, cu care am discutat după concursul european, mi-au spus că acest eveniment le-a schimbat viața. Ce se întâmplă acolo, de fapt?

Acolo e, așa cum spuneam mai sus, o poveste. Nu mă satur să vorbesc despre bogata experiență pe care am acumulat-o. Și nu mă refer doar la faptul că am cântat pe această scenă și am avut un public foarte numeros, dar a fost foarte bună și experiența interviurilor acordate, care s-au ridicat la peste o sută. Emoția pe care o trăiești când lumea te recunoaște, îți cere autograf, se fotografiază cu tine este de nedescris. M-am simțit apreciată, prețuită. Pe lângă participarea în semifinală și finală, concurenții susțin concerte în oraș. Și când urci pe scenă, și de la primele acorduri publicul începe să cânte împreună cu tine, este incredibil. Sunt senzații pe care nu le pot reda, m-am simțit fantastic. Aș vrea să împart cu toți emoțiile pe care le-am simțit eu acolo, aș vrea ca muzica pe care o cânt să transmită stări similare celor pe care le-am simțit eu.

Era concurență „europeană“ în culise, se simțea o luptă între voi?

Nici vorbă de așa ceva. Fiecare era foarte concentrat pe ceea ce are de făcut în scenă. În afara repetițiilor, a scenei, toți erau degajați, prietenoși, sociabili. Mulți concurenți m-au încurajat, ne-am împrietenit, comunicăm pe rețelele de socializare, chiar și înainte de acest interviu am schimbat câteva impresii și amabilități cu cineva pe chat.

Cum te-ai simțit când ai revenit acasă?

Mă bucur că persoanele adecvate au apreciat efortul meu. Noi am zburat spre casă Copenhaga-Frankfurt, Frankfurt-Chișinău și din Frankfurt am luat o cursă Air-Moldova. Însoțitoarea de bord m-a întâmpinat cu un zâmbet luminos și mi-a oferit un loc în compartimentul business-class, deși biletul meu era pentru alt compartiment, poate acest detaliu nu era pentru interviu, dar eu l-am primit ca pe un semn de apreciere, care m-a emoționat. La aeroport m-au întâmpinat prietenii, dar și persoane pe care nu le cunosc. Mi-au adresat cuvinte încurajatoare. Mi-au pregătit o cină frumoasă, nici n-am putut să merg pe acasă, pentru că îmi era greu să-i refuz pe oamenii care s-au pregătit special să mă întâmpine, să-mi creeze o stare de confort. Eu încă am impresia că… revin acasă. Poate, cu mici excepții, dar în linii generale, lumea a devenit foarte protectoare, atentă cu mine. Toți își fac griji, chiar dacă le spun că nu trebuie să facă asta, un artist este ca un ostaș, trebuie să accepte competiția, să și-o asume și să știe să primească la fel de adecvat o înfrângere, precum și o biruință.

Cum a reacționat familia ta?

Familia m-a susținut și mă susține întotdeauna. Dar mă confrunt cu o problemă, nu-mi pot izola copiii de rețelele de socializare și ei citesc comentariile, inclusiv ale marilor specialiști în toate domeniile care, dacă le-ar fi picat lor șansa să reprezinte Moldova la Eurovision și oriunde în altă parte, sigur ar fi fost impecabili și s-ar fi întors învingători. Iar copilului mai mare îi este greu să afle că alții o critică dur pe mama lui doar pentru faptul că ei cred că dacă ar fi fost în locul meu ar fi fost mai buni. Eu cred că fiul meu se maturizează înainte de timp, lovindu-se de duritatea acestor comentarii. Ionuț are 9 ani și mi-a spus: „Mami, tu nu asculta oamenii răi. Cine vorbește rău, înseamnă că așa este el, ca vorbele lui“. Pentru fiecare copil, părinții lui sunt cei mai buni, cei mai talentați, mamele – cele mai frumoase, tații – cei mai puternici. Copiii, ambii, îmi pășesc pe urme. Ei știu, înțeleg deja ce înseamnă să muncești înainte să intri în scenă. Ionuț studiază acordeonul, Sofia – vioara, cunosc nu din auzite cum ajungem să mâncăm pâinea asta de artist. De ce spun toate astea? Vezi că Eurovisionul a însemnat o etapă importantă nu doar pentru mine, ea marchează noi etape pentru familia noastră.

Este un gest de patriotism să reprezinți țara la un astfel de concurs?

Da, fără îndoială, așa este. Iar eu îmi iubesc țara. Îmi iubesc părinții. Și îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar în ultima perioadă această dragoste nu a fost reciprocă. O lună de zile, numele meu a fost Moldova. Și denumirea piesei – la fel. Purtam steagul țării, dar simțeam o doză de amărăciune.

Am fost mai mult atacată decât susținută și asta e dureros. A trebuit să-mi iubesc în continuare țara, trecând peste neiubirea ei. Și înainte de Eurovision a fost așa. Și când m-am întors, s-a întâmplat la fel, cu mici excepții din partea celor care m-au susținut. Recunosc, sentimentul de dragoste nu a fost reciproc și lucrul acesta m-a rănit și mă doare în continuare. Am simțit că lumea așteaptă să eșuez ca să spună: „Vedeți, noi am avut dreptate“, fără să se gândească la faptul că ei trebuiau să-și dorească ca eu să mă prezint foarte bine, pentru că astfel nu câștig doar eu. Pe viitor mi-aș dori să devenim mai toleranți. Mai omenoși. Până în momentul când se alege câștigătorul național, poți avea simpatii și antipatii, să ți le susții public, să faci cum vrei. Dar în momentul în care a fost desemnat câștigătorul, fii bun și susține-l, pentru că astfel tu arăți că îți dorești ca țara ta să ajungă sus. Aici nu mai e loc de ambiții personale. Reprezentantul țării e și firesc să placă unora și să displacă altora, dar el deja te reprezintă, susține-l, oricine ar fi. Mai departe el urmează să treacă prin situații de stres, prin multe momente complicate și trebuie să se concentreze la actul scenic, să fie puternic. Responsabilitatea este foarte mare, iată de ce nimeni nu te pune să-l iubești, dar să respecți munca altora și să-ți dorești ca el să izbândească pentru imaginea țării este o dovadă de nivel intelectual al individului. Noi, din păcate, nu știm să ne susținem reciproc, de asta suntem dispersați și ne mișcăm cu greu din loc, pentru că nu știm să ne mobilizăm, să ne bucurăm pentru alții. Când o să învățăm să ne respectăm și să ne bucurăm pentru alții, avem șanse să mergem mai departe.

Clasamentul tău personal pentru Eurovision a coincis cu rezultatele finale?

01_scarlat-3Oarecum da. Mie mi-a plăcut foarte mult piesa Suediei și m-am împrietenit în culise cu reprezentanta acestei țări. M-a surprins foarte mult locul II, o melodie frumoasă, drăguță, dar nu eram la un concurs de melodii drăguțe! Dar mă bucur pentru toți. La fel, mi-au plăcut Armenia, Azerbaidjanul și Norvegia. Consider că piesa și interpretarea Austriei au fost cele mai bune. A meritat să fie pe locul întâi. Personal, sunt împotriva promovării unor… excentricități chiar atât de excentrice, dar, dacă ne referim strict la voce, melodie și interpretare, nu ai ce să-i reproșezi. Din păcate, Eurovisionul promovează anumite mesaje pe care noi încă nu le putem accepta și poate nici nu trebuie să ni le atribuim sau, cel puțin, nu știu dacă eu vreodată o să le accept. Nu am nimic împotriva nimănui. Nu cred că trebuie să judec eu cum să-și trăiască cineva viața, intimitatea. Dar mi-e frică de faptul că trăim o perioadă în care suntem martorii pierderii valorilor. Și noi „contribuim“ la această pierdere. Se întâmplă pentru că noi criticăm, analizăm, polemizăm și protestăm împotriva unor factori care credem că duc la pierderea valorilor, la degradarea lor, fără să acordăm atenție valorilor în sine, propriilor noastre familii, moralității. Noi suntem exemple proaste, pentru că nu păstrăm ceea ce avem, dar pretindem că ne e frică să pierdem. Că dacă știm să le păstrăm, prin exemplul nostru personal le confirmăm valoarea, atunci tot felul de apariții excentrice nu vor rămâne decât la nivel de spectacol. Nimeni nu ne ia nimic cu forța, e vina noastră că ne canalizăm eforturile în direcții greșite.

Gestul tău cu smulgerea cosiței pe scena Eurovisionului a bulversat pe toată lumea, mai mult, există voci care afirmă că din cauza lui nu ai fost votată în finală. Care este justificarea acestui gest?

Azi, privind în urmă la show, nu aș schimba nimic. Absolut nimic. Iar una dintre legile nescrise ale concursului Eurovision este că publicul trebuie să te memorizeze prin ceva ieșit din comun. Și uite, acum toată lumea vorbește despre barba Conchitei și cosița mea. Iar la modul serios, vreau să vă spun că pe seama acestui gest există atâtea păreri! Chiar dacă aici, în Republica Moldova, această idee nu a fost percepută corespunzător, o parte din public a înțeles ce am urmărit să transmit eu prin acest gest. Dacă ați observat, costumul meu sublinia o confruntare: eu eram jumătate femeie războinică, luptătoare și jumătate femeie romantică, sensibilă, diafană. Și când există în suflet astfel de dualități, la un moment dat trebuie să te hotărăști: într-o direcție ori în alta. Iar eu m-am născut o luptătoare. Smulsul cosiței este un gest simbolic, prin care am vrut să subliniez că mi-am asumat o cale și am de gând s-o bat în continuare. Mi-am tăiat părul și în viață, nu doar la Eurovision.

Îți mulțumesc pentru că ai acceptat invitația noastră și îți dorim mult succes în continuare.

Și eu vă mulțumesc.