Antologia Opt’ (coord. Dumitru Crudu, Notograf Prim, 2017, Chişinău) include opt poeţi care încă nu au apărut în volum. Aceştia sunt: Vitalie Colţ, Rodica Gotca, Iulia Iaroslavschi, Artiom Oleacu, Anastasia Palii, Elena Răileanu, Doina Roman-Baciu şi Veronica Ştefăneţ. Acest debut în cor este unul aşteptat şi, probabil, anunţă viitoarele manifestări solo.

Volumul este interesant atât prin exerciţiul antologării unor tineri poeţi, cât şi prin structura sa. Citind atent aceste texte, am identificat câteva teme redundante, dar deloc deranjante. Acestea anunţă o carte unitară de poeme. Şi aceasta se datorează, cred, şi procedeelor de creative writing pe care tinerii poeţi le-au exersat în cadrul Atelierului de poezie „Vlad Ioviţă” de la Biblioteca „B. P. Hasdeu”. Aceste constante poetice, fie impuse în cadrul atelierelor de scriere creativă, fie rezultate dintr-o întâmplare frumoasă a poeziei, bucură ochiul şi gustul cititorului.

Astfel, Opt’ este o carte-casă, în care citim o poezie la puterea a opta, este o polifonie dirijată, care sună simfonic şi totodată nuanţat, permiţând unor tonuri să răzbată, să se impună, altele fiind mai latente, mai stinse.

Casa poetului

Citim o poezie „închisă” între patru pereţi. Este retragerea din faţa lumii şi a zgomotului ei: „alerg prin casă,/ caut o ascunzătoare” (Anastasia Palii); „mulţi nici nu ieşim din case” (Iulia Iaroslavschi); „o implor pe mama să mă lase să plec în cameră”, „acum ajung în camera infinită”, „găsesc măcar un colţ de cameră” (Anastasia Palii). Vorbim despre un fel de autism necesar poetului pentru a scrie, pentru a fi poet. Este şi agresiunea universului exterior asupra firii poetice, este o transparenţă teribilă de care fugi: „ţi-a rămas casa goală”, tata „tu nu eşti acasă”, „şi te visezi nopţile într-o casă de sticlă” (Rodica Gotca). Lumea celor adulţi, cu legile sale adesea absurde, cu incongruenţa sa, lasă pustie o lume a copilului care se salvează prin poezie.

Există, totodată, o nevoie stringentă de casă şi familie în aceste texte: „pietrele cărate în copilărie/ pentru fundamentul unei case/ în care nu va trăi nimeni” (Anastasia Palii). Copilul supravieţuieşte ipostazei sale infantile care aduce mai puţin a Paradis: „odaia mea e plină de obstacole” (Artiom Oleacu). El îşi apără spaţiul, se retrage acolo ca într-o cetate: „nu pot să iert greierul –/ care a intrat în casă”, „în casă/ mişună viermii” (Doina Roman-Baciu). Casa este locul în care fugi de chestionarea incomodă a omului indiscret: „te-ai ascuns după perdea./ Să nu-ţi pună nimeni întrebări” (Veronica Ştefăneţ).

„Tu ai murit/ şi eu ţi-am măsurat amintirile/ de la un colţ la altul” (Anastasia Palii) – spaţiul în care rămâi după ce pleacă cei apropiaţi, locul în care eşti abandonat sinelui, în care hălăduieşti uneori ca într-o închisoare: „îşi arunca privirile în fiecare colţ al camerei” (Doina Roman-Baciu). E şi o casă a unui bestiar imaginar: „cum ar fi fost să nimeresc/ Într-o cameră cu vulturul” (Elena Răileanu). Or, avem opt poeţi cu opt case poetice, prin care cititorul poate „umbla”.

Biblioteca cu poeme

În acest dom poematic există şi rafturile unei biblioteci. Desigur, ele nu seamănă, mai ales în funcţionalitatea lor, cu rafturile părinţilor optzecişti, statutul lor este aproape muzeal, de „turism” literar: „visam să vizitez mormântul lui Brodski/ Nu l-am văzut. Biletul pe insulă era prea scump” (Veronica Ştefăneţ). Cărţile sunt o modalitate de a suplini o realitate, un alibi existenţial al celui plecat de acasă: „tata a plecat de acasă/ şi de ziua mea îmi trimitea cadouri însoţite de bileţele;/ îmi aducea cărţi cu poveşti şi portocale” (Rodica Gotca). Lipseşte o abordare canonică şi canonizantă a marilor cărţi, contestarea şi resentimentul literar par să erupă oricând: „din nou Cioran? […]/ Ai citit deja de patru ori «Pe culmile disperării»” (Iulia Iaroslavschi). Dacă nu e o raportare iconoclastă, atunci e neapărat una ludică: „noroc, Dante!” (Veronica Ştefăneţ). E şi o atitudine care vine din rutina vieţii, în care poeţii mari nu sunt puşi pe postamente, ci culcaţi alături – „culcat/ cu Lorca alături/ File compacte lăsate în locul/ unde tu ghemuită dormeai” (Vitalie Colţ). Există totuşi conştiinţa că literatura nu se naşte odată cu ei: „Vancu/ Crudu/ Coman/ Komartin” (Artiom Oleacu). Unii chiar îi dedică un poem „Marinei Ţvetaeva” (Veronica Ştefăneţ).

Scriitura din camera cu poeme

Relaţia cu scrisul este aproape una manifestă, ea trădează o atitudine poetică şi chiar un stil de viaţă poetic: „cel mai bine e să nu ştii a-ţi scrie numele” (Rodica Gotca), este un fel de depersonalizare, de nenumire a sinelui, care doar astfel poate deveni unul poetic. Este şi detaşarea totală de eu: „dragostea mea faţă de ea/ e un păduche/ care scrie în locul meu” (Artiom Oleacu). Scriitura este una similară chinului unui Sisif sau al lui Tantal: „boţite prin colţuri/ Hârtii” (Vitalie Colţ).

Scriitura este un produs al solitudinii: „de obicei, Artiom stă singur la masa din colţ” (Artiom Oleacu) şi al locului ascuns: „bătăile inimii se amplifică,/ răsfoindu-mi jurnalul din copilărie/ se opresc la pagina unde mama/ îl găseşte ascuns” (Anastasia Palii), dar şi al spaţiului în care poţi visa cu ochii minţii actul creator: „fantezia/ Fără de care/ n-ar exista/ Poezia” (Vitalie Colţ).

Continuând parcă estetica unei poezii a cotidianului, unii poeţi combină existenţa de zi cu zi cu pagina poetică: „când suferi o pierdere, prietenii te învaţă că sunt trădări mai mari –/ Îţi întorc spatele ca pe o pagină” (Rodica Gotca). E şi un cotidian de IT, în care încape „scurtcircuitul tastelor de laptop” (Rodica Gotca). E scrisul ca un joc virtual, „game is over […]/ şi deconectez calculatorul” (Anastasia Palii).

Citim şi un amuzament al receptorului: „deadea Kolea e gardian/ Are un caiet terfelit în care scrie poezii/ Ne aşteaptă să venim cu nerăbdare să ne distreze cu rime hazlii” (Veronica Ştefăneţ). Scriitura este şi o ars combinatorica: „să pot îmbina negrul cu albul” (Elena Răileanu), este melanjul din care ar putea apărea rutina griului existenţial. Până la urmă însă, răzbate una din funcţiile majore ale literaturii, cea de terapie şi apărare: „din hârtiile de care stiloul tău s-a atins/ să construim nu ţinte – dar scuturi” (Veronica Ştefăneţ).

Dulapul cel vechi

Artiom Oleacu instalează în această locuinţă şi un dulap, de fapt, este o Shambala a amintirii şi a conservării umane: „Cum, Doamne, a trăit el, Artiom, 31 de ani/ fără ca să ştie/ că în casa bunicii lui/ sunt atâtea/ în dulapul cel vechi?” (Artiom Oleacu); „Artiom a zis:/ – Unica femeie pe care/ am iubit-o/ m-a învăţat să-mi pun/ cu grijă/ hainele pe umeraşe” (Artiom Oleacu). Este un punct de reper, care lipseşte şi care este căutat întreaga viaţă.

Masa din casa poeziei

Mobilierul anunţă şi o centrare pe masa din cameră. Ea este un axis domi. Acolo se mănâncă, se scrie, se stă de vorbă: „stăm la masă” (Anastasia Palii); „pe masă,/ Arde o lumină” (Doina Roman-Baciu). Toate se întâmplă la o masă albă: „la o masă albă […]/ o bucătărie albă/ cu ferestre albe/ un pahar de plastic/ cu puţină apă-n el/ telefonul încremenit în aşteptare/ lângă chiuveta albă/ farfurie albă/ prosoape albe/ şi câteva ceşti albe/ cuptorul cu microunde alb/ cu un carnet alb în el” (Artiom Oleacu); cu „un scaun în plus la masa de sărbătoare” (Rodica Gotca). Sau lângă ea, „la o palmă distanţă de masa de scris” (Rodica Gotca).

Atunci când poetul este timorat, când anxietatea îi dă târcoale, el se retrage cu tot cu masa lui: „de obicei, Artiom stă singur la masa din colţ” (Artiom Oleacu); „ne ascundem la masa din colţ şi devenim timide” (Veronica Ştefăneţ); „o ceaşcă uscată de cafea/ pe masa de lângă fereastră” (Doina Roman-Baciu).

Masa se poate transforma, poate fi şi o masă muzicală: „acum stau aşezată pe pian” (Veronica Ştefăneţ) sau o tribună de la care eşti obligat să dialoghezi: „mama s-a aşezat în capul mesei ca o ghirlandă,/ târându-mă în discuţii tête-à-tête”(Anastasia Palii). Masa este, cu siguranţă, o dimensiune a amestecului uman, a oamenilor, aceste personaje-tip: „seară de seară/ Toţi grămadă/ Ruşi, evrei, artişti, moldoveni, odesiţi/ La o masă/ armeni, hamali, marinari şi bandiţi” (Veronica Ştefăneţ).

Patul

În această casă se şi doarme. Patul este un alt centru al acestei poezii casnice. Aici se doarme, se caută odihnă, se întremează şi se moare: „la mijlocul camerei/ Doarme/ Fericitul i se spune” (Doina Roman-Baciu); „primul a plecat bunicul Ion;/ Aveam 3 ani şi-i duceam apă cu zahăr la căpătâi” (Rodica Gotca); „tata/ ţintuit la pat/ respiră prin masca de oxigen” (Doina Roman-Baciu). Patul este locul în care trăieşti cealaltă jumătate a vieţii cu relaţiile ei de familie: „Artiom doarme în patul meu/ eu dorm în patul mamei/ mama nu doarme/ mama are grijă de toţi” (Artiom Oleacu). Aşternuturile au o funcţie metonimică, una suplinitoare a oamenilor şi sufletelor acestora: „paturile goale erau în aşteptare” (Doina Roman-Baciu); „n-am cui mă plânge, tată/ Patul tău nestrâns şi mânerul ţăndări stau neatinse” (Rodica Gotca). Este o raportare aproape obiectuală la metafizicul uman. Nu lipseşte însă patul oniric: „trag atent plapuma peste umeri,/ ca să nu şterg oja şi închid ochii,/ îmi programez un vis frumos” (Rodica Gotca), patul misterului romantic al somnului: „Te mişti la margine de pat/ Luna vine alături/ Îmi ocupă locul pe cearşaf” (Veronica Ştefăneţ). Patul e şi un loc de scris: „Îşi nota schema morţii pe un pat care i se părea străin”. Sau un loc de gândit: „se întorcea de pe o parte pe alta” (Doina Roman-Baciu).

Poeme oglindite

E şi o poezie care scanează un imaginar mental, cel puţin unul al acestei generaţii: „oglinda de la baie” (Rodica Gotca); „în faţa oglinzii/ trasez linii giratorii cu o cariocă neagră” (Anastasia Palii). Scrisul e şi o pictură in mente, o oglindire mentală: „să pictez în minte un alt tablou” (Elena Răileanu); „iar oglinda/ mi-a arătat faţa mărită/ m-am speriat foarte tare/ am crezut că am înnebunit deja” (Artiom Oleacu). Oglinda este şi un memento mori: „vorbind despre moarte, […]/ cât de important/ e să acopăr după tine/ oglinzile din casă” (Anastasia Palii). E şi o posibilitate de a înmulţi universul cu altele paralele: „două oglinzi puse una în faţa celeilalte” (Veronica Ştefăneţ).

Poeme îmbăiate

Textele acestea „curg”, e un panta rhei firesc unei generaţii Aquarius, cum i-am mai numit pe unii poeţi care au debutat după 2000. Fluviile poetice provin şi ele din casă: „robinetul picură continuu” (Anastasia Palii); „în casă – ca şi mâine, picură robinetul” (Veronica Ştefăneţ); „aerul venea din peretele crăpat din baie” (Anastasia Palii); „«Only dead fish go with the flow»/ Am citit în baia unui bar/ Scris cu cariocă pe perete./ Apoi am urmărit/ Cum curgea apa în chiuvetă” (Veronica Ştefăneţ).

Poeme verzi pe pereţi

Vorbim despre scriitură a peretelui, o poezie aproape vizuală: „la uşa din apartamentul meu galben” (Elena Răileanu); „verdele strident al pereţilor […]/ Mă învelesc cu verdele pereţilor din pub/ 3, 2, 1/ Liftoff!” (Veronica Ştefăneţ); „dau cu tine de pereţii văruiţi şi legaţi cu brâie albastre” (Rodica Gotca). Peretele este hârtia de scris pentru această poezie-graffiti: „Marina ne căuta,/ noi ne-am ascuns/ într-un transformator/ şi ne-am lăsat pe pereţi numele adevărat” (Anastasia Palii), e hârtia de turnesol a existenţei: „te-ai tăiat în trei bucăţi/ Una ai lăsat-o pe pereţii din spitale/ Alta – ai învelit-o în hârtie./ La ultima ai renunţat” (Veronica Ştefăneţ).

Peretele este unul tapetat, acoperit de un sens suplimentar, adăugat, poate forţat să fie complementar: „tapete/ în loc de tablouri” (Vitalie Colţ); „pervaz, tapete, ţigările mele, Matisse” (Veronica Ştefăneţ); „tapetele rupte”, „vom râcâi cu unghiile lutul de sub tapet/ pentru a-i dezgoli venele,/ pentru a da de sângele casei noastre ” (Rodica Gotca).

Şobolaniada și poezia nouă

Fie dintr-o memorie culturală transmisă în mod firesc şi acestei generaţii, fie din simţul lor poetic acut, apar în aceste poeme debutante imagini care i-au interesat pe creatori încă din Antichitate – şobolanii: „iar regele şobolanilor mă îngrozeşte atât de mult/ că mă ascund după fusta bunicii” (Veronica Ştefăneţ); aceeaşi imagine într-un labirint al amintirilor din copilărie: „subsolul cu şobolani/ unde m-a trimis mama într-o iarnă după lemne/ avea multe camere” (Anastasia Palii).

Aceşti poetae novi, care vin după marea deconstrucţie aplicată poeziei de către optzecişti, nouăzecişti şi douămiişti, încearcă o curioasă revenire la profunzimile poeziei de cândva. Aşa cum metafizica e abolită, numenul lipseşte şi e prea patetic, locul lor îl ocupă, în aceste texte de tinereţe poetică, casa (interiorul poetic) şi familia (altar al unei vechi religii, în care zeu e Pater familias, aici unul absent, ipostază firească, de altfel, pentru o zeitate). A se citi în acest sens poemele „Tata” şi „Portret de familie” (Rodica Gotca).

Textele sunt promiţătoare, poeţii urmează să corespundă acestei mize, căci a intra în literatură doar debutând au ştiut puţini şi ei sunt excepţiile briante care confirmă regula. Astfel, rămânem în aşteptarea volumelor de debut, după care, sperăm, vor urma și alte cărți de poezie.

Maria PILCHIN