Simbolurile raionului Sângerei: stema și drapelul. Autor: dr. Silviu Andrieș-Tabac. Pictor: m.c. Mariana Șlapac.
Sursă: Arhiva Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

Prima s-a produs prin implementarea Legii nr. 306 din 07.12.1994 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, prin care, de fapt, a fost reconfirmat sistemul precedent de organizare administrativă a teritoriului, format din 40 de raioane şi adaptat condiţiilor unei economii de planificare centralizată şi mecanismului de repartizare caracteristic pentru această economie. Sistemul din start venea în contradicţie cu evoluţia democratică a societăţii, ce impunea necesitatea adaptării structurii administrativ-teritoriale la noile condiţii. A doua organizare administrativ-teritorială a avut loc prin adoptarea Legii nr. 191 din 12.11.1998 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, potrivit căreia în locul celor 40 de raioane au fost create 12 unităţi administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, inclusiv 10 judeţe.

A treia organizare administrativ-teritorială a Republicii Moldova a avut loc în conformitate cu Legea nr. 764 din 27.12.2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, în vigoare din anul 2003, prin care au fost lichidate judeţele şi s-au format în partea dreaptă a Nistrului 32 de raioane, precum și municipiile Chişinău, Bălţi, Bender şi Comrat; unitatea teritorială autonomă (UTA) Găgăuzia.

Prin aceeaşi lege s-au stabilit unităţile administrativ-teritoriale din stânga Nistrului (UATSN), cărora li se pot atribui forme şi condiţii speciale de autonomie. S-a mărit şi numărul unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul întâi, de la 644 până la 917 unităţi. Aceasta s-a produs din cauza micşorării numărului minim de populaţie necesar pentru formarea unei unităţi administrativ-teritoriale de nivelul întâi, de la 2500 de locuitori, cum prevedea legislaţia anterioară, la 1500 de locuitori. Conform prevederilor legii în cauză (cu modificările ulterioare), noua divizare a teritoriului era chemată să asigure realizarea principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice, accesului cetăţenilor la autorităţi şi consultării lor în problemele locale de interes deosebit.

 Peisaj  rustic, 17 iunie 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Peisaj  rustic, 2 ianuarie 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova se efectuează pe două niveluri: satele (comunele), sectoarele şi oraşele (municipiile) constituie nivelul întâi, raioanele constituie nivelul al doilea. Satul reprezintă o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită prin teritoriu, condiţii geografice, relaţii economice, socioculturale, tradiţii şi obiceiuri. Două sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice, se pot uni formând o singură unitate administrativ-teritorială, numită comună. În acest caz, satul în care îşi au sediul autorităţile administraţiei publice locale ale comunei se numeşte sat-reşedinţă. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic şi sociocultural, cu structuri edilitar-gospodăreşti, industriale şi comerciale corespunzătoare, a cărei populaţie în mare parte este încadrată în industrie, în sfera prestării serviciilor publice şi în diferite domenii de activitate intelectuală, în viaţa culturală şi politică. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii. Municipiul constituie o localitate de tip urban, cu un rol aparte în viaţa economică, socioculturală, ştiinţifică, politică şi administrativă a ţării, cu importante structuri industriale, comerciale şi instituţii din domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii şi culturii. Raionul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune), oraşe, unite prin teritoriu, relaţii economice şi socioculturale.

Istoria constituţionalismului din Republica Moldova demonstrează că problema principală a dezvoltării constituţionale ca proces de organizare a instituţiilor publice, a voinţelor individuale este nu noutatea ideilor constituţionale propuse, ci conştiinţa de drept insuficientă care domină în societate.

Este cunoscut că deja la începutul sec. al XIX-lea teoria dreptului constituţional avea un nivel destul de evoluat, dar acesta era doar un nivel tehnico-juridic, nu şi juridico-psihologic sau social. În zilele noastre, de asemenea, există un decalaj considerabil între teoria dreptului constituţional şi practica realizării ideilor constituţionale întruchipate în normele juridice: ideile nu se transformă în ideologeme, în stereotipuri ale conştiinţei de drept, iar actele legislative, care dezvoltă şi concretizează ideile de drept constituţional şi care, s-ar părea, poartă un caracter aplicativ, nu funcţionează eficient.

Cele menţionate pot fi suplimentate şi cu câteva aspecte constituţional-juridice cu caracter distructiv: caracterul inert al doctrinei juridice şi al procesului de aplicare a dreptului; deformarea sau imperfecţiunea deciziilor cu caracter constituţional-juridic; recepţionarea „decorativă” sau reproducerea mecanică a valorilor constituţionale contemporane fără a crea circumstanţele necesare pentru realizarea lor, ceea ce în ultimă instanţă conduce la deformarea valorilor şi principiilor constituţionale fundamentale în viaţa de toate zilele. Constituţia Republicii Moldova a utilizat eficient experienţa mondială a constituţionalismului, cu toate acestea trebuie să luăm în considerare şi faptul că un şir de prevederi din această Constituţie au fost determinate de starea de tranziţie deosebită a societăţii.

Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova trebuie să fie determinată de următoarele tendinţe:

– promovarea consecventă a valorilor constituţionale democratice, care ar permite ca reformele constituţionale să fie orientate în exclusivitate spre limitarea puterii, descentralizarea forţelor politice, economice şi administrative şi, în acelaşi timp, spre fortificarea garanţiilor şi extinderea instituţiilor de autoguvernare;

– imprimarea unui caracter real procesului de realizare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, sporirea garanţiilor constituţionale de asigurare a lor;  – supremaţia legii trebuie să dobândească un conţinut real, mecanismele concrete de reglementare constituţională trebuie să fie aduse în conformitate cu principiile constituţionale fundamentale, cerinţele faţă de răspunderea constituţională trebuie să fie în creştere.

Constituţionalismul în secolul al XXI-lea din Republica Moldova reprezintă o mişcare socială, o teorie, o doctrină şi o practică constituţională corespunzătoare valorilor general umane specifice societăţii noastre.

Constituţia Republicii Moldova, 1994

 Constituţia Republicii Moldova din 1994 reprezintă cadrul legislativ suprem pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii pe baze democratice. Ea legiferează instaurarea democraţiei constituţionale, creând premise pentru afirmarea în Moldova a unui regim politic pluralist. Adoptarea acestei Constituţii a fost impulsionată de necesitatea creării cadrului juridic care să permită edificarea unui stat de drept, democratic, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Acest proces a fost iniţiat de Sovietul Suprem al RSSM, care, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, a format Comisia pentru elaborarea proiectului noii Constituţii. În procesul acestei activităţi s-a ţinut cont de iniţiativele ce şi-au găsit reflectare în proiectele iniţiale propuse de: Secţia pentru problemele legislaţiei şi ordinii de drept a Secretariatului Parlamentului; Guvern; Academia de Ştiinţe a Moldovei. După o serie de dezbateri, la 29 iulie 1994, Parlamentul adoptă Constituţia Republicii Moldova. Fiind promulgată în aceeaşi zi prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova, ea intră în vigoare la 27 august 1994. Primul titlu al Constituţiei, „Principii generale”, cuprinde caracteristicile statului moldovenesc – suveran şi independent, unitar şi indivizibil – şi norme referitoare la forma republicană de guvernământ. Republica Moldova este proclamată un stat de drept şi democratic, în care suveranitatea naţională aparţine poporului ce o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative. În acest titlu se consacră inalienabilitatea teritorială a Republicii Moldova, raportul dintre dreptul naţional şi cel internaţional, principiile democratismului şi pluralismului politic, separaţia şi colaborarea puterilor, supremaţia Constituţiei Republicii Moldova, principiile fundamentale privind proprietatea. Primul titlu conţine şi dispoziţii referitoare la unitatea poporului Republicii Moldova, recunoscându-se şi garantându-se dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, dezvoltarea şi exprima – rea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. În acelaşi titlu se declară neutralitatea permanentă a republicii şi se stipulează neadmiterea dislocării trupelor militare ale altor state pe teritoriul ei. Tot aici sunt incluse dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, imn şi stemă), la limba de stat a republicii şi la capitală. Al doilea titlu („Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”) este structurat în trei capitole. În capitolul I sunt stabilite principiile fundamentale în domeniul instituirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi garantarea lor (universalitatea, egalitatea în faţa legii, inclusiv a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, sex, limbă, religie, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, accesul liber la justiţie, prezumţia nevinovăţiei, neretroactivitatea legii, dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle fundamentale). Capitolul cuprinde dispoziţii privitoare la dobândirea şi pierderea cetăţeniei Republicii Moldova, totodată specificându-se că nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia. Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii republicii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Capitolul II, „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, conţine norme prin care se consacră şi se garantează juridic drepturile şi libertăţile fundamentale. Exerciţiul acestor drepturi şi libertăţi poate fi restrâns numai prin lege. Titlul III, denumit „Autorităţile publice”, este dedicat distribuirii competenţelor în realizarea puterii de stat între principalele categorii de organe de stat şi raporturilor dintre ele. Capitolul IV, secţiunea 1, cuprinde norme referitoare la alegerea, organizarea internă, funcţionarea şi atribuţiile de bază ale Parlamentului – organul reprezentativ suprem şi unica autoritate legislativă a statului, cu o structură unicamerală, compus din 101 deputaţi, aleşi pentru un mandat de 4 ani. Secţiunea a 2-a reglementează statutul deputaţilor, stabileşte incompatibilităţi şi imunităţi privind activitatea lor. Secţiunea a 3-a conţine dispoziţii privind procesul de legiferare şi domeniul de reglementare rezervat legilor. În capitolul V sunt cuprinse reglementările privind Preşedintele Republicii Moldova, care este şeful statului, iar capitolul VI conţine norme referitoare la rolul şi structura Guvernului, programul de activitate şi numirea Guvernului, incompatibilităţile privind funcţia de membru al Guvernului şi actele emise de această autoritate. Titlul III mai include un capitol aparte (VII), destinat raporturilor Parlamentului cu Guvernul şi care stabileşte responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului. Capitolul VIII, „Administraţia publică”, reglementează administraţia publică centrală şi de specialitate, forţele armate, principiile de bază ale administrării publice locale, organizarea administrativ-teritorială a ţării. Acest capitol conţine dispoziţii privind condiţiile atribuirii autonomiei unor localităţi din raioanele de est şi de sud ale Republicii Moldova, totodată vizând autorităţile publice săteşti, orăşeneşti şi raionale. Capitolul IX („Autoritatea judecătorească”) conţine dispoziţii ce reglementează modul de instituire, structura şi competenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi norme privitoare la Procuratura ţării. Titlul IV, „Economia naţională şi finanţele publice”, asigură reglementarea constituţională a economiei naţionale şi a finanţelor publice, cuprinzând norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, sistemul fiscal, Curtea de Conturi. Titlul V, „Curtea Constituţională”, reglementează modul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor şi stabileşte statutul, atribuţiile, structura şi alte aspecte legate de activitatea organului de jurisdicţie constituţională. Titlul VI, „Revizuirea Constituţiei”, reglementează iniţiativa, limitele şi procedura revizuirii Constituţiei. Titlul VII, „Dispoziţii finale şi tranzitorii”, înglobează normele referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei. Legea fundamentală a Republicii Moldova poate fi apreciată ca fiind una democratică. Astfel, Constituţia prevede realizarea unui echilibru între puteri, fără a subordona total o autoritate publică faţă de celelalte. Fiecare dintre cele trei autorităţi – legislativă, executivă şi judecătorească – dispune de prerogative care fac posibilă exercitarea unui control asupra celorlalte, limitarea puterii lor. Poporului, de asemenea, i se rezervă dreptul de a se exprima prin referendum asupra celor mai importante probleme ale societăţii. Libertatea de exprimare este reglementată în detalii, sub toate formele de manifestare (art. 32), cu stabilirea garanţiilor juridice, cum ar fi interzicerea cenzurii (art. 33, 34). În privinţa garantării proprietăţii, Constituţia corespunde exigenţelor internaţionale. Astfel, este prevăzută obligaţia statului de a ocroti proprietatea (art. 127), fără a stabili un regim juridic privilegiat uneia dintre formele ei; este prevăzută imposibilitatea exproprierii, cu excepţia cazurilor când aceasta se face numai „pentru o cauză de utilitate publică”, stabilită cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 46); se interzice confiscarea averii dobândite în mod licit (art. 46). Referitor la exercitarea puterii în teritoriu, capitolul VIII din titlul III consfinţeşte următorul principiu: „Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, ale descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit” (art. 109). Curtea Constituţională, conform Legii supreme, este unica autoritate de jurisdicţie constituţională având competenţă în domeniul garantării supremaţiei Constituţiei şi responsabilităţii statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat (art. 134). Curtea Constituţională este învestită cu atribuţii deosebit de importante pentru edificarea unui stat de drept, fiind în stare să contribuie la echilibrarea puterilor în stat şi la asigurarea legalităţii. Referitor la pluralismul politic, Constituţia stabileşte, în art. 5, că democraţia în republică se exercită în condiţiile pluralismului politic, incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Şi în privinţa stabilirii unor garanţii de respectare a tratatelor internaţionale, prevederile Constituţiei corespund exigenţelor unei legi fundamentale democratice. În acest sens, art. 8 prevede că Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, să execute cu bunăcredinţă angajamentele ce decurg din principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, din tratatele internaţionale la care ţara noastră este parte. Mai mult, potrivit alin. (2) al art. 4, se acordă prioritate prevederilor internaţionale în caz de neconcordare între tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi legile interne

1. c. Ion GUCEAC

Republica Moldova. Ediţie Enciclopedică. Ed. a 2-a rev. și adăug. Ch.: Inst. de Studii Enciclopedice,  2010, pp. 716-723. ISBN 978-9975-9520-4-0.   

Republica Moldova pe calea modernizării. Resp. de ed.: V. JUC, C. MANOLACHE, Ch.:, Biblioteca Științifică Centrală „Andrei Lupan” (Institut), 2015, pp. 26-27. ISBN 978-9975-3073-0-7.

Legislaţia civilă

Odată cu declararea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, începerea tranziţiei la economia de piaţă, prevederile Codului civil din 1964 îşi pierd actualitatea, multe dintre ele devenind inaplicabile. După adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, cea mai mare parte a normelor Codului civil nu puteau fi aplicate din cauză că erau învechite sau contraveneau prevederilor constituţionale. Până la încetarea acţiunii Codului civil din 1964, lacunele în reglementarea relaţiilor de drept privat au fost acoperite prin legi organice, care reglementau anumite categorii de relaţii, inclusiv civile. Astfel, au fost adoptate Legea cu privire la proprietate nr. 459 din 22.01.1991 (abrogată), Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.1992, Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 847 din 03.01.1992, Legea privind protecţia consumatorului nr.1453 din 25.05.1993 (abrogată) etc. Totodată, prin Hotărârea Parlamentului nr. 1315 din 26.10.2000, a fost creată comisia pentru definitivarea proiectului noului Cod civil. La elaborarea variantei finale a acestuia s-a ţinut cont de modelul Codului civil canadian din Quebec, care a servit, în majoritatea cazurilor, drept sursă de documentare. La 06.06.2002, Codul civil a fost adoptat de Parlament şi a intrat în vigoare la 22.06.2003.

Noul Cod civil conţine 1624 de articole şi este divizat în cinci cărţi: Cartea I – Dispoziţii generale, Cartea II – Drepturile reale, Cartea III – Obligaţiile, Cartea IV – Dreptul succesoral, Cartea V – Dreptul internaţional privat.

PUn loc aparte în Cod este rezervat reglementării aşa-numitelor altor drepturi reale. Reglementarea acestor drepturi porneşte de la ideea că numărul lor trebuie să fie determinat de Cod în mod expres şi exhaustiv. Această poziţie se întemeiază pe faptul că drepturile reale sunt drepturi absolute, adică opozabile terţilor, din care motiv fiecare persoană trebuie să le cunoască. Codul civil reglementează drepturile reale: de proprietate, de uzufruct, de uz, de abitaţie, de servitute, de superficie (dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia în vederea edificării şi exploatării unei construcţii, deasupra şi sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii existente, art. 443).

Legislaţia muncii

Raporturile de muncă şi alte raporturi legate nemijlocit de acestea sunt reglementate de Constituţia Republicii Moldova, de Codul muncii, de alte legi şi acte normative care conţin norme ale dreptului muncii: legile şi hotărârile Parlamentului, Decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului, actele referitoare la muncă emise de Ministerul Economiei, de alte autorităţi centrale de specialitate, în limita împuternicirilor delegate de Guvern, actele autorităţilor publice locale, actele normative la nivel de unitate de producţie, contractele colective de muncă şi convenţiile colective, tratatele, acordurile, convenţiile şi alte acte internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Deşi constituie principalul izvor pentru dreptul constituţional, Constituţia țării este o sursă importantă şi pentru dreptul muncii. Legea fundamentală conţine norme-principii care formează nucleul dreptului muncii, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate (art. 42), dreptul la muncă şi la protecţia muncii (art. 43), interzicerea muncii forţate (art. 44), dreptul la grevă în scopul apărării intereselor economice şi sociale ale salariaţilor (art. 45).

Codul muncii, adoptat la 28.03.2003, reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, jurisdicţia muncii, precum şi alte raporturi legate nemijlocit de raporturile de muncă. Normele cuprinse în acest cod se aplică: salariaţilor cetăţeni ai Republicii Moldova încadraţi în baza unui contract individual de muncă, inclusiv celor cu contract de formare profesională continuă sau de calificare profesională, care prestează muncă în Republica Moldova, salariaţilor cetăţeni străini sau apatrizi încadraţi în baza unui contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator ce îşi desfăşoară activitatea în republică, salariaţilor cetăţeni ai Republicii Moldova care activează în misiunile diplomatice ale Republicii Moldova de peste hotare, angajatorilor de persoane fizice sau juridice din sectorul public, privat sau mixt, care folosesc munca salariată, salariaţilor din aparatul asociaţiilor obşteşti, religioase, sindicale, patronale, al fundaţiilor, partidelor şi al altor organizaţii necomerciale care folosesc munca salariată. Codul se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi organice şi alte acte normative.

Codul muncii se prezintă ca un act legislativ care cuprinde într-un sistem unitar cele mai importante norme juridice ale dreptului muncii. El determină conţinutul tuturor instituţiilor dreptului muncii.

Legislaţia administrativă

Legislaţia administrativă constituie totalitatea izvoarelor formale de drept care se află în următoarele raporturi ierarhice: Constituţia, legile organice, legile ordinare şi ordonanţele, hotărârile Guvernului, hotărârile administraţiei ministeriale, hotărârile Consiliilor locale, preşedinţilor de raioane, dispoziţiile primarilor. Constituţia este cel mai important izvor al dreptului administrativ datorită caracterului său de lege fundamentală şi forţei juridice superioare a normelor de drept administrativ pe care le conţine. Sunt izvoare ale dreptului administrativ dispoziţiile constituţionale care se referă la organizarea şi funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice, normele care se referă la raporturile acesteia cu alte autorităţi publice, precum şi cu cetăţenii. Legile constituţionale sunt izvor al dreptului administrativ numai în măsura în care au ca obiect de reglementare probleme din această sferă.

În Republica Moldova se întreprind acţiuni orientate spre perfecţionarea legislaţiei administrative, cum ar fi eliminarea lacunelor şi crearea unor norme noi ce reflectă transformările survenite în domeniul administraţiei publice ca rezultat al reformelor, sporirea rolului actelor legislative în reglementarea relaţiilor sociale, sistematizarea şi codificarea normelor de drept administrativ.

Legislaţia financiară

Legislaţia financiară conţine totalitatea actelor normative ce reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii nevoilor de ordin social-economic ale societăţii. Prin intermediul finanţelor publice se asigură repartizarea şi cheltuirea eficientă a banilor publici în scopul dezvoltării potenţialului economic, învăţământului şi culturii, ocrotirii sănătăţii etc. Actele normative prin care sunt instituite normele dreptului financiar (conform practicii legislative actuale a statului nostru) sunt: legile, acordurile (convenţiile) internaţionale, hotărârile Parlamentului, Guvernului, precum şi instrucţiunile, regulamentele, normele metodologice ale Ministerului Finanţelor.

Constituţia Republicii Moldova conţine mai multe articole care fac referire expresă la reglementarea finanţelor publice: art. 58 „Contribuţii financiare”, art. 130 „Sistemul financiar – creditar”, art. 131 „Bugetul public naţional”, art. 132 „Sistemul fiscal”, art. 133 „Curtea de Conturi”. Aceste prevederi constituţionale vizează elaborarea şi aprobarea bugetului public naţional, obligaţia cetăţeanului de a participa la cheltuielile publice, prin impozite şi taxe. Legile sunt cele mai importante acte normative emise pentru domeniul financiar datorită competenţei constituţionale atribuite Parlamentului de a reglementa, prin legi, „formarea, administrarea, utilizarea şi controlul asupra resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice”. În prezent, în Republica Moldova, nu există un cod de legi care ar cuprinde într-un sistem unitar cele mai importante norme juridice financiare. Pentru principalele direcţii ale activităţii financiare se aplică norme juridice (codificate), cum ar fi Codul fiscal.

Legislaţia penală reprezintă totalitatea normelor de drept ce reglementează relaţiile de protecţie socială prin interzicerea ca infracţiuni sub sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor faţă de persoanele care le săvârşesc.

Unica lege penală a Republicii Moldova este Codul penal (Codul penal, art. 1), adoptat de Parlament la 18 aprilie 2002. Codul penal este actul legislativ ce cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele care se aplică infractorilor. Acest cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există discordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale. Scopul dreptului penal este pus în evidenţă de politica penală promovată de stat.

Scopul dreptului penal este formulat în art. 2 al Codului, identificându-se cu scopul legii penale, care apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, sistemul constituţional, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea penală urmăreşte, de asemenea, scopul prevenirii săvârşirii unor noi infracţiuni. În categoria principiilor dreptului penal sunt incluse: legalitatea, umanismul, democratismul, caracterul personal al răspunderii penale, individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale.

Codul penal, pe lângă scopul şi principiile legii penale, determină şi condiţiile acţiunii legii penale în timp. Astfel, caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei, iar timp al săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii consecinţelor. În Republica Moldova, legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei şi uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei, care a comis, infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat-o deja, dar au antecedente penale (Codul penal, art. 10).

În conformitate cu art. 14 din Cod, infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. În acelaşi timp, nu este recunoscută ca infracţiune acţiunea sau inacţiunea, care, deşi formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul penal, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil propriu unei infracţiuni. În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de Codul penal sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.

Legislaţia procedurală penală

Procesul penal reprezintă activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Aceste activităţi sunt reglementate de dispoziţiile Constituţiei, de tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte, şi de Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003. Principiile generale şi normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale, la care Republica Moldova este parte, constituie elemente integrante ale dreptului procedural penal şi dau naştere nemijlocit drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal.

Codul de procedură penală (art. 1) consacră scopul urmărit de procesul penal. El constă în protejarea persoanei, a societăţii şi a statului de infracţiuni, precum şi în protejarea persoanei şi a societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârşite, astfel încât orice persoană, care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit gradului vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată. Procesul penal se declanşează pentru constatarea faptului infracţiunii şi a persoanei vinovate, realizându-se sarcina tragerii la răspundere penală prin aplicarea corectă a legii penale, acesta fiind scopul imediat al oricărui proces penal. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, pe parcursul procesului, au obligaţia să activeze în aşa mod, încât nicio persoană să nu fie suspectată neîntemeiat, învinuită sau condamnată şi nicio persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procedurale de constrângere. Codul de procedură penală stabileşte principiile generale, în conformitate cu care urmează să se desfăşoare procesul penal: legalitatea procesului penal, prezumţia nevinovăţiei, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor, respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, secretul corespondenţei, inviolabilitatea vieţii private, desfăşurarea procesului penal în limba română, asigurarea dreptului la apărare, publicitatea şedinţei de judecată, accesul liber la justiţie, desfăşurarea procesului penal în termene rezonabile, libertatea de mărturisire împotriva sa, dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori, asigurarea drepturilor victimei, în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi a erorilor judiciare, contradictorialitatea în procesul penal, înfăptuirea justiţiei exclusiv de către instanţele judecătoreşti, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, libera apreciere a probelor, caracterul oficial al procesului penal.

În Republica Moldova, un factor im portant al activităţii de combatere a fenomenului infracţional este construcţia unui sistem procedural penal ce să nu permită sustragerea de la justiţie a celor care încalcă legislaţia penală, realizându-se concomitent scopul major al procesului – tragerea la răspundere penală a infractorului. Legislaţia penală evidenţiază încă un aspect al represiunii, şi anume: aceasta să nu se aplice persoanelor nevinovate, ceea ce ar putea avea consecinţe grave pentru libertatea, demnitatea şi interesele legitime ale persoanei şi ar contravine exigenţelor statului de drept. Prin urmare, în legislaţia penală a țării se realizează, concomitent, şi sarcina reabilitării persoanei învinuite pe nedrept sau căreia i s-au îngrădit unele drepturi, libertăţi sau interese legale.

Legislaţia procedurii penale reglementează modul de începere a urmăririi penale, ce constă în efectuarea actelor de procedură şi de investigare operativă de către organele de urmărire penală, în scopul stabilirii circumstanţelor cauzei, administrării şi verificării probelor, identificării persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii, întocmirea rechizitoriului. Legislaţia procedurală penală dispune că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată şi va înceta în cazurile în care: nu există faptul infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea a fost săvârşită de o persoană juridică, a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia, a intervenit decesul făptașului, cu excepţia cazurilor de reabilitare, lipseşte plângerea victimei, în cazurile în care urmărirea penală începe doar în baza plângerii acesteia, în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzare sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri, în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii, există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală.

Acţiunile de urmărire penală legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege, pot fi efectuate numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie. De asemenea, numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie, pot fi aplicate anumite măsuri procedurale de constrângere şi operative de investigaţii.

În legislaţia procedurală penală a Republicii Moldova sentinţele pot fi: de condamnare (se adoptă numai cu condiţia că, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului de săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată), de achitare (se adoptă dacă nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii, fapta nu a fost săvârşită de inculpat, fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală, există una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei), de încetare a procesului penal (se adoptă dacă lipseşte plângerea părţii vătămate, plângerea a fost retrasă sau părţile s-au împăcat, a intervenit decesul inculpatului, persoana nu a atins vârsta pentru tragere la răspundere penală, există o hotărâre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă, există o hotărâre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a procesului penal, există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală).

Judecarea cauzei, în urma examinării căilor ordinare de atac, este faza facultativă, ce poate urma după judecarea cauzei în primă instanţă. Apelul şi recursul sunt două căi ordinare de atac exercitate de titularii acestui drept împotriva hotărârii nedefinitive şi care sunt prevăzute de legislaţia procedurală penală. Concomitent, Codul de procedură penală prevede şi căi extraordinare de atac, cum sunt recursul în anulare, revizuirea procesului penal.

Punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti începe atunci când ele rămân definitive. La această fază, instanţa judecătorească soluţionează chestiunile privind amânarea executării sentinţei, eliberarea de pedeapsă din motiv de îmbolnăvire, executarea sentinţei în cazul în care există şi alte sentinţe neexecutate, dar şi soluţionează cererile de stingere şi reabilitare înainte de termen, precum şi alte chestiuni.

Un loc aparte în legislaţia procedurală penală a Republicii Moldova este rezervat procedurilor speciale, în a căror categorie sunt incluse: judecarea cauzelor privind minorii, procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical, procedura privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei (o tranzacţie încheiată între procuror şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţământul să-şi recunoască vina în schimbul unei pedepse reduse), procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale şi de liberare de răspunderea penală, procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante, urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite de persoane juridice, procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti, procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute.

1.  M.c. Ion GUCEAC

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Republica Moldova. Ediţie Enciclopedică. Ed. a 2-a rev. și adăug. Ch.: Inst. de Studii Enciclopedice, 2010, pp. 280-303, ISBN 978-9975-9520-4-0.

Reforma Învățământului în Republica Moldova

Şcoala şi învăţămîntul de azi sînt rezultatul unor transformări social-economice şi culturale de mare amploare, cu un impact valoros în procesul de formare a personalităţii. O societate civilizată nu poate fi concepută în afara unui învăţămînt de calitate, care poate asigura condiţii optime pentru realizarea potenţialului fiecărei personalităţi.

Centrat pe principiile umanismului, democraţiei şi dezvoltării multilaterale, învăţămîntul şi-a propus să pregătească generaţiile care vor trăi în mileniul al treilea prin contribuţii largi în formarea intelectual-spirituală, civică şi fizică a tinerilor, ca una din premisele majore ale consolidării independenţei statului, dezvoltării sale economice şi culturale.

Învăţămîntul în Republica Molodva devine treptat un învăţămînt asigurat de stat, refractar la discriminarea politică, religioasă, rasială şi naţională, favorabil dezvoltării multilaterale a preşcolarilor, elevilor şi studenţilor, accesibil la toate nivelurile, treptele şi formele, în funcţie de capacităţile, aptitudinile şi opţiunile lor.

Politica în domeniul educaţiei, care a stabilit priorităţile de bază ale reformelor educaţionale în perioada anilor 1996—2006, a fost determinată de Legea învătămîntului (nr.547 din 21.07.95) şi Concepţia dezvoltării învătămîntului în Republica Moldova, aprobată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 337-XIII din 15 decembrie 1994. Astfel, obiectivele strategice ale acestor acte prevăd: asigurarea calităţii stan­dardelor educaţionale în învăţămîntul de bază; actualizarea şi modernizarea conţi­nutului educaţiei: planuri de învăţămînt, programe, manuale şcolare, materiale di dactice etc; reforma sistemului de evaluare şi examinare; perfecţionarea sistemului de formare a cadrelor didactice; elaborarea şi editarea manualelor şcolare actuali­zate, crearea pieţei acestora; dezvoltarea şi diversificarea surselor de finanţare a în-văţămîntului; reforma învăţămîntului profesional; reforma învăţămîntului superior etc.

Modernizarea structurii sistemului de învăţămînt se realizează în conformitate cu Clasificatorul Standard Internaţional al Invăţămîntului (ISCED), tradiţiile şcolii naţionale şi necesităţile educaţionale interne.

Învăţămîntul general

Educaţia timpurie şi preşcolară are menirea să asigure formarea copiilor pentru integrare socială şi şcolară, prin dezvoltarea capacităţilor creative şi valo­rificarea potenţialului lor psihofiziologic şi intelectual.

Învăţămîntul preşcolar se organizează pentru copiii cu vîrsta de 3-7 ani şi se rea­lizează în instituţii preşcolare de diverse tipuri (de stat şi private), cu program variat de funcţionare, sau în şcoală-grădiniţă, respectîndu-se standardele educaţionale.

Statul garantează îngrijirea şi educarea copiilor orfani şi cu necesităţi speciale de vîrsta preşcolară.

În contextul realizării unei direcţii prioritare a Strategiei „Educaţie pentru toţi”, Educaţia timpurie a fost elaborat un program de acţiuni privind îmbunătăţirea acti­vităţii instituţiilor preşcolare (HG nr.1075 din 12.10.05).

Pentru realizarea progra­mului nominalizat au fost întreprinse următoarele acţiuni concrete :

• Elaborarea şi aprobarea Concepţiei şi Curricula privind educaţia şi instruirea copiilor de 1-7 ani, avînd loc pilotarea în circa 80 instituţii preşcolare;
• Redeschiderea şi revitalizarea a 109 instituţii preşcolare (în anul 2000 funcţionau 1194 de grădiniţe cu 108315 copii, în anul 2006 au activat 1328 de grădiniţe cu un contingent de circa 120 000 copii);
• Creşterea numărului copiilor cuprinşi în grupele pregătitoare de la 42% în anul 2000 la 85% în anul 2006.

Învăţămîntul primar are menirea de a forma copilul ca personalitate liberă şi creativă şi de a structura competenţele fundamentale necesare continuării studii­lor la treapta gimnazială: bazele culturii sociale, tehnicile de învăţare, tehnicile de comunicare etc.

 Obiectivele majore ale învăţămîntului primar vizează:

• formarea bazelor activităţii de învăţare şi a instrumentelor de bază ale princi- palelor limbaje convenţionale: scris, citit, calcul aritmetic, deprinderi motrice ele­mentare etc;
• stimularea copilului în vederea perceperii şi cunoaşterii mediului ambiant;
• dezvoltarea potenţialului creativ al copilului, a iniţiativei şi imaginaţiei sale.

Realizări:

• Treapta primară işi desfăşoară activitatea în cadrul şcolilor primare, gimnaziilor, liceelor , şcolilor medii de cultură generală.
• Săptămînă de instruire constituie 5 zile la care s-a trecut începînd cu anul 1999;
• Procesul de instruire se organizează în limba română, limba rusă, limba bulgară, limba ucraineană, limba găgăuză;
• începînd din clasa a Ii-a se studiază una din limbile străine: limba franceză, limba engleză, limba germană, limba italiană, limba spaniolă;
• Reforma curriculară susţinută de către Banca Mondială în cadrul Proiectului de reformă a învăţămîntului obligatoriu în clasele primare a finalizat cu elaborarea şi implementarea curriculum-ului şcolar;
• în anul 2003 a avut loc revizuirea curriculum-ului implementat şi modernizarea acestuia;
• în perioada 1998-2001 a avut loc perfecţionarea a circa 10000 de învăţători prin sistemul de „cascadă;
• Odată cu implementarea noului curriculum în clasele primare s-au elaborat şi primele manuale şcolare naţionale. Actualmente elevii claselor primare sunt asiguraţi gratis cu manuale şcolare.

Învătămîntul secundar general – are drept obiectiv de bază formarea şi dezvoltarea cunoştinţelor, competenţelor, atitudinilor necesare pentru integrarea socială eficientă şi continuarea studiilor la următoarele trepte şi niveluri ale sistemului de învăţămînt.

Învătămîntul gimnazial asigură dezvoltarea aptitudinilor şi capacităţilor intelec­tuale ale elevilor, concepute drept nivel definitoriu în formarea personalităţii, orienta­rea profesională şi pregătirea pentru încadrarea în învătămîntul liceal sau profesional. Învătămîntul gimnazial este învăţămînt de zi, cuprinzînd clasele V-IX, este obligatoriu. În învătămîntul gimnazial se înscriu, fără probe de concurs, toţi elevii care au absolvit învătămîntul primar.

 Realizări:

• Învățămîntul gimnazial este organizat în săptămîna de instruire de 5 zile;
• Planul cadru de învăţămînt este constituit din nucleul invariant şi curriculum-ul la decizia şcolii;
• Curriculum-ul la decizia şcolii reprezintă pînă la 15% din numărul total de ore pe săptămîna şi permite studierea disciplinelor opţionale alese de către elevi;
• Planul cadru de învăţămînt oferă o gamă largă de discipline opţionale: filosofie, psihologie, educaţie economică, educaţie juridică, educaţie civică etc;
• Curriculum-ul şcolar pentru învăţămîntul gimnazial este elaborat în concordanţă cu Concepţia de dezvoltare a învăţămîntului, bazată pe obiective, formarea competenţelor şi atitudinilor. Implementarea la etapa I a curricula de gimnaziu la toate disciplinele şcolare a avut loc în perioada 1997-2003;
• In anul 2006 a fost realizată perfecţionarea curriculum-ului de gimnaziu;
• Perfecţionarea celor circa 40 mii de profesori a fost realizată prin metoda „cascadă”, odată cu implementarea noului curriuclum , a noilor manuale şcolare, a noului sistem de evaluare;
• Manualele de gimnaziu sînt primite de elevi prin schema de arendă , care asigură întreg sistemul de învăţămînt cu o nouă metodologie de elaborare şi finanțare a manualelor;
• Elevii din familiile socialmente vulnerabile obţin manualele gratis prin intermediul administraţiilor publice locale.

Învăţămîntul liceal se realizează în licee (clasele X-XII), asigură pregătirea teoretică fundamentală a elevilor şi asimilarea unei ample culturi generale, nece­sare pentru continuarea studiilor în învăţămîntul superior, secundar profesional sau postsecundar profesional.

 Realizări:

• În perioada 1992-2007 în republică s-au fondat şi reorganizat, în baza şcolilor medii de cultură generală, 449 licee;
• In anul 1999, cu susţinerea Centrului Educaţional Pro Didactica, a fost elaborat curriculum-ul învăţămîntului liceal şi a demarat implementarea acestuia;
• Formarea cadrelor didactice a avut loc treptat;
• Manualele de liceu au fost elaborate în bază de concurs în perioada anilor 2001-2004 şi propuse în schema de arendă începînd cu anul 2005;
• La profilul umanist se studiază obligatoriu 2 limbi străine;
• Planul-cadru de învăţămînt liceal este constituit din nucleul invariant şi curriculum-ul la decizia şcolii;
• Curriculum-ul la decizia şcolii constituie pînă la 15% din numărul total de ore pe săptămînă şi permite studierea disciplinelor opţionale alese de către elevi;
• Durata învăţămîntului liceal este de 3 ani şi finalizează cu susţinerea examenului de bacalaureat, care permite înmatricularea în învăţămîntul universitar;
• Au fost elaborate şi propuse profesorilor de liceu 17 ghiduri curriculare la toate disciplinele din planul-cadru de învăţămînt;
• In anul 2007 cei circa 10 000 de profesori de liceu au fost instruiţi prin metoda „cascadă” la modulul de implementare a curriculum-ului modernizat.

 Instituţii de învăţămînt rezidenţial

Integrarea socială şi şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale se realizează prin intermediul unităţilor de învăţămînt special, în grupe şi clase din unităţile de învăţămînt obişnuite şi alte forme alternative de educaţie incluzivă. Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură integrarea în viaţa activă a absolvenţilor din instituţiile rezidenţiale.

• În urma evaluării, fiecare instituţie rezidenţială şi-a elaborat de comun acord cu direcţiile de învăţămînt, Planuri-cadru de reorganizare/modernizare a acesteia;
• Au fost aprobate Standardele minime de calitate privind îngrijirea, educarea şi socializarea copilului din instituţiile de tip rezidenţial;
• Reintegrarea la sfîrşit de an şcolar a 274 de copii în familiile biologice sau lărgite;
• S-a obţinut majorarea Indemnizaţiilor copiilor adoptaţi şi aflaţi sub tutelă;
• Au fost acordate ajutoare materiale tuturor instituţiilor rezidenţiale din republică, pe când în anul 2000 lipsea evidenţa lor;
• Este în curs de implementare Strategia şi Planul Naţional pentru acţiuni comunitare, aprobate recent de Guvernul Republicii Moldova în colaborare cu Grupul de Nivel înalt pentru copiii Europei din Londra.

Dezvoltarea învăţămîntul extraşcolar

Potrivit Legii învăţămîntului din Republica Moldova (art. 34), învăţămîntul ex­traşcolar include activităţi complementare procesului educa­ţional din toate tipurile de şcoli. Activităţile respective sînt acordate de către instituţii specializate în scopul dezvoltării aptitudinilor creatoare ale elevilor în domeniul ştiinţei, tehnicii, artelor, sportului, turismului etc, precum şi a organizării utile şi plăcute a timpului liber.

Realizări:

Ministerul a elaborat documente strategice şi reglatorii pentru dome­niul respectiv, precum:

• Concepţia Educaţiei în Republica Moldova şi Programul de Stat de implementare a Concepţiei Educaţiei;
• Concepţia învăţămîntului extraşcolar;
• Curriculum-ul „Dirigenţia”;
• Regulamentul privind susţinerea elevilor dotaţi;
• Regulamentul de organizare a olimpiadelor la disciplinele de studiu;
• Programul anual al activităţilor extraşcolare cu elevii din învăţămîntul preuniversitar.

În prezent, Guvernul Republicii Moldova s-a angajat într-o serie de reforme ambiţioase în sectorul educaţiei, cu asistenţa Băncii Mondiale, care a inclus o analiză a cheltuielilor publice în domeniul educației. Ca rezultat, Guvernul a elaborat un Plan de acţiuni pentru implementarea reformei structurale în acest domeniu, cu scopul:

• asigurării accesului elevilor la o educaţie de calitate;
• creşterii flexibilităţii în relaţiile de muncă în domeniul educaţiei;
• utilizării eficiente a alocaţiilor financiare prin aplicarea finanţării per elev la nivel naţional. 

Învățămîntul profesional tehnic

1. În baza rezultatelor cartografierii instituțiilor de învățămînt profesional tehnic, rețeaua de instituții a fost restructurată, fapt care contribuie la utilizarea mai eficientă a resurselor financiare, umane ș.a.
2. Au fost instituite 5 centre de excelență și sunt în proces de instituire alte 5 centre de excelență în domeniile prioritare ale economiei naționale. Misiunea Centrelor de excelență este dezvoltarea, eficientizarea, sporirea calității și relevanței învățămîntului profesional tehnic, orientat spre cerințele economiei naționale la nivel local, regional, național și sectorial, pentru asigurarea sinergiei dintre sistemul educațional și sectorul real al economiei.
3. Au fost aprobate:
4. Regulamentul – cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de învățămînt profesional tehnic postsecundar şi postsecundar nonterţiar, care stabilește cadrul normativ privind organizarea și funcționarea instituțiilor de învățămînt profesional tehnic postsecundar și postsecundar nonterțiar;
5. Regulamentul – cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de învățămînt profesional tehnic secundar – stabilește cadrul normativ privind organizarea și funcționarea instituțiilor de învățămînt profesional tehnic secundar;
6. Regulamentul – cadru de organizare și funcționare a Centrului de excelență reglementează stabilirii cadrul normativ privind organizarea și funcționarea Centrului de excelență;
7. Regulamentul cu privire la organizarea şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea funcţiei de conducere în instituţiile de învăţămînt profesional tehnic, care stabilește condițiile de ocupare a funcțiilor de conducere în învățămîntul profesional tehnic.
8. Au fost aprobate planurile de dezvoltare strategică a 4 centre de excelență, care au ca scop asigurarea unui management eficient al instituțiilor de învățămînt profesional tehnic.
9. A fost aprobat Planului de acțiuni pentru restructurarea rețelei de instituții de învățămînt profesional tehnic pentru anii 2015-2020, plan care prevede o serie de acțiuni ce necesită a fi întreprinse în perioada 2015-2020.
10. A fost realizat Studiul privind analiza necesităților pieței muncii în Republica Moldova din perspectiva formării forței de muncă în învățămîntul profesional tehnic, care a contribuit la elaborarea Planului de acțiuni pentru restructurarea rețelei de instituții de învățămînt profesional tehnic pentru anii 2015-2020.
11. Au fost instituite 6 comitete sectoriale, care au participat la elaborarea standardelor ocupaționale, elaborarea și validarea calificărilor profesionale, precum și la consolidarea dialogului social dintre piața muncii și instituțiile de învățămînt profesional tehnic.
12. A fost actualizat nomenclatorul meseriilor și profesiilor structurat în corespundere cu Clasificarea Internațională Standard a Domeniilor de Educație și Formare Profesională (ISCED-F 2013), fapt care va facilita inserția absolvenților din învățămîntul profesional tehnic pe piața muncii din uniunea Europeană.
13. În proces de experimentare procesul de externalizare a examenului de calificare, fapt care va contribui la o evaluare unică și conform cadrului național al calificărilor a competențelor profesionale ale elevilor din învățămîntul profesional tehnic.
14. În proces de experimentare formarea profesională duală, acest model de formare profesională asigură nevoile reale ale întreprinderilor.
15. Au fost aprobate 13 standarde ocupaționale, document în care sunt descrise atribuţiile şi sarcinile profesionale proprii specialităţii dintr-un domeniu ocupaţional şi reperele calitative asociate îndeplinirii cu succes a acestora, în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii și servește drept bază pentru formarea competențelor profesionale elevilor din învățămîntul profesional tehnic.
16. Au fost aprobate 53 de calificări profesionale pe domenii de formare profesională după cum urmează:
17. La nivelul învăţămîntului profesional tehnic secundar au fost aprobate 13 calificări profesionale în domeniile: Electricitate și energie; Electronică și automatică; Mecanică și prelucrarea metalelor; Prelucrarea alimentelor; Construcții și inginerie civilă; Producția culturilor agricole și creșterea animalelor.
18. La nivelul învăţămîntului profesional tehnic postsecundar au fost aprobate 40 calificări profesionale în domeniile: Servicii transport; Contabilitate și impozite; Vînzări en-gross (cu ridicata) și cu amănuntul; Științele mediului înconjurător; Utilizarea calculatorului; Crearea și administrarea bazelor de date și a rețelelor informaționale; Elaborarea și analiza produselor program; Electrotehnică și energetică; Electronică și automatică; Mecanică și prelucrarea metalelor; Vehicule cu motor, nave și aeronave; Prelucrarea alimentelor; Textile (îmbrăcăminte, încălţăminte şi articole din piele); Arhitectură şi urbanism; Construcții și inginerie civilă; Producția culturilor agricole și creșterea animalelor; Horticultură; Silvicultură.
19. În cadrul acestora descrise rezultatele învăţării în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii, specificate în standardul ocupaţional/ profilul ocupațional, fapt care va permite elaborarea de curriculum în conformitate cu cerințele pieței muncii.
20. A fost aprobat Ghidul Managementului Calității în învățămîntul profesional tehnic. Document care oferi informații cu privire la conceptul calității și modalitatea în care acest concept poate fi dezvoltat și implementat prin înțelegerea principiilor și aplicarea activităților de asigurare a calității.
21. Creată Agenţiei Naţionale de Asigurare a Calităţii în Învăţămîntul Profesional, care urmează să autorizeze și acrediteze programele de studii ale instituțiilor de învățămînt profesional tehnic, astfel se va asigura o instruire de calitate.
22. Este elaborat şi transmis spre avizare proiectul Hotărîrii Guvernului cu privire la finanţarea în bază de cost per elev a instituţiilor de învăţămînt profesional tehnic mecanismul reglementează modul de alocare a mijloacelor financiare de la bugetul de Stat către instituțiile de învățămînt profesional tehnic în bază de număr de elevi și cost per program de studii.
23. A fost aprobat Cadrul de referinţă al curriculumului pentru învăţămîntul profesional tehnic – primul document de politică educaţională, care stabileşte structura şi procedurile de elaborare şi implementare a curriculumului pentru învăţămîntul profesional tehnic.
24. A fost aprobat Ghidul practic de elaborare a curriculumului pentru învățământul profesional tehnic postsecundar şi postsecundar nonterţiar. Ghidul reprezintă un suport metodologic pentru cadrele didactice, cadrele de conducere şi reprezentanţii mediului de afaceri şi are drept scop facilitarea procesului de elaborare a curriculumului pentru învăţământul profesional tehnic postsecundar şi postsecundar nonterţiar.
25. A fost aprobat Regulamentul de organizare a studiilor în învăţămîntul profesional tehnic postsecundar şi postsecundar nonterţiar în baza Sistemului de Credite de Studii Transferabile, care reglementează modul de organizarea şi desfăşurarea studiilor în instituţiile publice şi private de învăţămînt profesional tehnic postsecundar şi postsecundar nonterţiar în baza Sistemului de Credite de Studii Transferabile.
26. A fost aprobat Planul de achiziţii pentru TIC și materiale de învățare digitale, document prin care sunt specificate necesarul de investiții pe termen mediu, din perspectiva consolidării capacităților instituțiilor de învățămînt profesional tehnic în a forma elevilor competențe profesionale și digitale.
27. Au fost organizate seminare de instruire în management a 28 de cadre manageriale, fapt care contribuie la formarea profesională a managerilor din învățămîntul profesional tehnic.
28. Au fost autorizate 4 Centre de excelență pentru a oferi programe de formare continuă, fapt care va contribui la sporirea calității cadrelor didactice de specialitate din învățămîntul profesional tehnic.
29. A fost aprobată Metodologia de urmărire a traseului profesional al absolvenților învățămîntului profesional tehnic, metodologie care urmează a fi experimentată pe perioada 2016-2017 în 20 de instituţii de învăţămînt profesional tehnic. Implementarea metodologiei va oferi posibilitatea de a urmărire a traseul profesional al absolvenților învățămîntului profesional tehnic și eventual luate decizii corespunzătoare.
30. Se organizează anual evenimente (tîrgul locurilor de muncă ș.a.) de promovare a unor noi meserii/profesii, evenimente care contribuie la sporirea atractivității învățămîntului profesional tehnic.
31. Au fost Regulamente de admitere în învăţămîntul profesional tehnic secundar şi postsecundar, documente care reglementează modul de organizare a concursului pentru înscrierea elevilor la studii în învățămîntul profesional tehnic.

Învățămîntul superior și cercetarea

În anii după declararea independenței Republicii Moldova, învăţămîntul superior național a trecut printr-un profund proces de schimbare. Procesul de reformare a învăţămîntului superior a înregistrat atît modificări cantitative, cît şi calitative, sub aspect structural şi de conţinut.

Cele mai importante reforme în învăţămîntul superior s-au produs odată cu declararea intenţiilor de înscriere a învăţământului superior din Republica Moldova în Spaţiul Unic European în conformitate cu Declaraţia de la Bologna. Primul mesaj clar de deschidere în esenţă, dar şi de maximă responsabilitate, a fost lansat prin participarea Republicii Moldova, în calitate de observator la Procesul de la Bologna, la Conferinţa miniştrilor europeni de la Berlin, în septembrie 2003.

Etapa de preaderare a constituit o perioadă de maximă responsabilitate pentru ţară, perioadă în care au fost realizate acele transformări ale sistemului de învăţămînt superior care au asigurat semnarea actului aderării în mai 2005, în cadrul Conferinţei miniştrilor europeni ai educaţiei de la Bergen, Norvegia.

Pentru Republica Moldova, semnarea Declaraţiei de la Bologna a constituit o asumare liberă de responsabilităţi şi implicarea activă în procesul de reformare/modernizare a învăţămîntului superior în vederea unei convergenţe la nivel european. Astfel,

• a avut loc procesul de organizare a învăţămîntului superior pe cicluri şi au fost elaborate programe de studii superioare de licenţă, cu o durată de 3-4 ani; studii superioare de master, cu o durată de 1,5-2 ani și studii superioare de doctorat, cu o durată de 3 ani; a fost implementat Sistemul European de Credite Transferabile;
• au fost elaborate noi Planuri-cadru pentru învăţămîntul superior, noi Nomenclatoare ale domeniilor de formare profesională şi al specialităţilor, Regulamente cu privire la organizarea studiilor superioare de licență, master și doctorat; au fost perfectate noi generaţii de planuri de învăţămînt, elaborate în conformitate cu planul-cadru; au fost revizuite şi actualizate programele analitice;
• în scopul asigurării unui nivel adecvat al calităţii, clarităţii, transparenţei şi recunoaşterii calificărilor, la nivel naţional şi internaţional a fost elaborat și pus în aplicare Cadrul Național al Calificărilor pentru 66 domenii de formare profesională, care includ 114 programe de formare profesională la 3 cicluri universitare: licență, master, doctorat.

Aceste documente au menirea să orienteze procesul de studii la formarea competențelor solicitate pe piața muncii. La elaborarea Cadrului Național al Calificărilor au participat, inclusiv, agenți economici, parteneri sociali, mediul de afaceri.

În scopul asigurării transparenţei titlurilor/calificărilor şi actelor de studii, absolvenţilor din învăţămîntul superior, începînd cu anul 2005, li se eliberează cu titlul obligatoriu Suplimentul la diplomă de model unic european, completat în două limbi: limba română şi limba engleză. Documentul a fost perfecţionat, aprobat regulamentar şi se eliberează în mod obligatoriu şi gratuit tuturor absolvenţilor (studii de licenţă şi de masterat). Suplimentul la Diplomă, completat în limba oficială a statului şi în limba engleză, a fost avizat favorabil de către UNESCO-CEPES şi înalt apreciat de experţii Consiliului Europei.

De la 1 ianuarie 2013, toate instituţiile de învăţămînt superior publice au trecut la autonomia financiară, asigurîndu-se, astfel, autonomia universitară extinsă. Acest proces a condus la mai multă libertate conducerii universităților în promovarea noilor programe de studii, metodologiilor de admitere, selecției cadrelor universitare etc.

Promovarea în continuare a noii paradigme curriculare rămîne a fi o prioritate pentru învățămîntul superior. Procesul de modernizare a curricula pe cursuri/module în conformitate cu cerințele pieții muncii, rămîne un exercițiu continuu. La fel, rămîn a fi stringente obiectivele care vizează asigurarea calității procesului didactic și de cercetare în învățămîntul superior prin dezvoltarea/implementarea principiilor autonomiei universitare, inclusiv prin instituționalizarea autonomiei financiare a instituțiilor de învățămînt superior; sporirea calității procesului de cercetare și inovare prin asigurarea sinergiei/integrării învățămîntului superior cu cercetarea și a unei concurențe eficiente; promovarea învățării pe tot parcursul vieții etc.

Viceministru                                                                                    Cristina BOAGHI

Șef Direcție e-Transformare

și Informatizare                                                                             Valentina ICHIM

Procesul de edificare în Republica Moldova a societății civile, după proclamarea independenței, a demarat și s-a desfășurat în albia creării şi dezvoltării sectorului asociativ. Acesta a fost favorizat de tranziția democratică, însoţită de ruinarea, către începutul sec. al XXI-lea, a dominaţiei absolute şi neîngrădite a unui singur partid, celui comunist, a unei singure ideologii, comuniste, a monopolului total al statului-partid asupra mijloacelor de informare, structurilor de forţă, precum şi celui din domeniul economic. Vectorul general al transformărilor urmate a fost indicat în Declarația de independență (1991) și Constituția țării (1994), ce au consfinţit Republica Moldova drept „un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.

Un alt factor stimulator al societății civile l-a constituit aderarea Republicii Moldova la Declarația Universală a Drepturilor Omului (1991), Convenția internațională despre drepturile cetățenești și politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1995) etc., precum și elaborarea și adoptarea unui cadru legal propice pentru instituționalizarea structurilor societății civile autohtone. Este vorba de legile cu privire la partide și alte organizații social-politice (1991), cu privire la asociațiile obștești (1996, rectificată în 2007 și 2010), cu privire la fundații (1999), legea voluntariatului (2010) etc.

Edificarea sectorului asociativ a fost facilitată de asemenea de adoptarea Concepției privind cooperarea dintre Parlament și societatea civilă (2005), strategiile pentru anii 2009–2011 și 2012–2015 de dezvoltare a societății civile. Concludentă în acest context a fost și crearea, prin decizia Guvernului din 2010, a Consiliului Național pentru Participare, acesta având misiunea să conlucreze cu puterea executivă la elaborarea și implementarea politicilor de stat în diverse domenii. În anii ’90, instituirea și activitatea ulterioară a societăţii civile din Republica Moldova au fost favorizate de transferul de bune practici europene și internaționale în domeniul asocierii sociale a cetățenilor, precum și de antenele locale ale unor organizații internaționale axate pe afirmarea valorilor societății deschise. E vorba de proiectele Fundației Soros Moldova, IFES – Moldova – biroul local al Fundației Internaționale pentru Sisteme Electorale din Moldova, de programul USAID „Consolidarea Societății Civile în Moldova”, proiectul PNUD „Dezvoltarea durabilității financiare a organizațiilor societății civile în Republica Moldova” sau „Programul de susținere a organizațiilor umbrele și rețelelor de organizații ale societății civile”.

Ansamblul factorilor menționați au conferit unei părţi a cetățenilor Republicii Moldova o anume conștiința de sine, au reconsiderat raportul lor cu sfera politică (puterea), au înlesnit valorificarea libertăților politice și civile, au generat pluripartitismul și diversitatea de opinii, au asigurat, în anumită măsură, libertatea şi corectitudinea alegerilor parlamentare și locale.

Edificarea societății civile în Republica Moldova a fost și continuă să fie afectată de premisele fragmentare de ordin economic, juridic, cultural, instituțional și comunicațional necesare pentru acest proces. Astfel, reformele economice din anii ’90 și deceniul următor, întreprinse conform Concepției trecerii la economia de piață, adoptată pe 20 iulie 1990 de Parlamentul Republicii Moldova, legilor cu privire la proprietate și cu privire la privatizare (1991), altor acte legislative, au purtat un caracter contradictoriu. Acest caracter se desprinde din Indicele Libertății Economice al Republici Moldova, calculat de Centrul american de cercetare „Heritage Foundation” și ziarul „The Wall Street Journal”. Potrivit experţilor americani, pe parcursul a 20 de ani, scorul libertăţii economice a Republicii Moldova a avansat cu 20 de puncte, cea mai mare îmbunătăţire înregistrată de vreo ţară din lume. Totuși, Republica Moldova se clasează pe locul 39 din cele 43 de ţări europene, iar scorul libertăţii ei economice este sub media regională (67,1 puncte) şi globală (60,3 puncte). În anul 1995, de exemplu, indicele de referinţă a constituit 33,0 puncte (economie neliberă), iar în 2010  – 53,7 puncte (în mare parte neliberă). În anul 2013, Republica Moldova a urcat de pe poziţia 115 pe a 110-a în clasamentul Indicelui Libertăţii Economice, obţinând 57,3 puncte din 100 posibile, îmbunătățindu-şi performanțele cu 1,8 puncte față de anul 2012. Chiar dacă a urcat în clasament cu cinci poziții, Republica Moldova rămâne pe lista țărilor cu economii preponderent nelibere, situându-se între Tunisia și Kenya. Cei mai buni indici Moldova i-a înregistrat la categoriile libertatea de impozitare – 85,8 puncte, libertatea comerţului ‒ 80,1 puncte, libertatea monetară ‒ 75 de puncte, libertatea antreprenorială ‒ 70,1 puncte (69,7). La categoria „participarea Guvernului”, Republica Moldova a obținut  ‒ 54,4 puncte, libertatea investițiilor ‒ 50 de puncte, libertatea financiară  ‒ 50 de puncte, dreptul la proprietate ‒ 40 de puncte, libertatea muncii  ‒ 37,9 puncte, gradul debarasării de corupție ‒ 29,5 puncte.

În anul 2012, Republica Moldova a ocupat locul 113 din 187 de ţări după valoarea Indicelui Dezvoltării Umane – IDU (0,660), se arată în Raportul respectiv al PNUD. Comparativ cu 2011 acest indice este în descreștere: atunci Moldova ocupa locul 111 din 187 de ţări ale lumii, IDU fiind 0,659. Reformele economice, drept urmare, au avut impact insuficient asupra calităţii vieţii şi independenței economice a cetățeanului și cadrului economic general, fapt ce a redus din iniţiativa lui civică şi din capacităţile societăţii civile.

Societatea civilă din Republica Moldova, chiar dacă în ultimele două decenii a beneficiat de înlăturarea cadrului legal restrictiv din perioada totalitarismului și a obținut o anume reglementare juridică, resimte efectele lipsei unei reforme judiciare cuprinzătoare. Statul de drept și justiția egalitară nu au devenit deocamdată o realitate plenară, iar normarea excesivă sau partizană, în favoarea puterii, restrânge inițiativa socială sau o canalizează pe făgașuri improprii societăţii civile. Sustenabilitatea cadrului legislativ pentru organizaţiile societăţii civile din Moldova, potrivit estimărilor PNUD, este în declin. Dacă în anul 2000 şi 2001 ea era crescândă, înregistrând cota 3,0, arunci între 2002 şi 2009 sustenabilitatea cadrului legislativ s-a înrăutăţit de la 3,3 la 4,4. O ușoară ameliorare s-a atestat din 2010, când acest indicator s-a îmbunătăţit, atingând în anul 2012 cota de 4,2 puncte.

O altă circumstanţă care defavorizează implementarea autentică a valorilor societăţii civile consistă în tendinţele etatiste, ce caracterizează guvernările moldovene din ultimele două decenii. Puterea, ca şi mai înainte, preferă să ţină purtătorul suveranităţii, care este poporul, la distanţă de pârghiile gestiunii sociale. Democraţia reprezentativă, realizată în anii ’90 în spiritul pluripartitismului, s-a dovedit a fi insuficientă pentru afirmarea primului drept al omului, a celui „la existenţă politică” şi de „actor al politicii deliberate”. Tentativele de dialog din ultimul deceniu între parlament și societatea civilă, între guvern și societatea civilă se arată a fi ineficiente sau decorative. În consecinţă, atestăm menţinerea autonomizării puterii şi alienării sociale a fiinţei umane moştenite de la regimul totalitar. „Publicul ca atare este sporadic inclus în cercul puterii şi numai pentru a aclama”, scria Jurgen Habermas, având în vedere realităţile capitalismului târziu pe care savantul german le trata cu suficientă doză de pesimism.

Observaţia în cauză, însă, pare să fie valabilă şi pentru evaluarea situaţiei din Moldova în perioada de tranziţie de la totalitarism spre democraţie. Obţinând mandatul dorit, puterea întrerupe dialogul cu cetăţenii. Atât puterea, cât și opoziția își afișează deschis tentativa de a subordona sectorul asociativ în scopurile sale politice. Atare comportament al puterii a fost remarcat încă în sec. al XVIII-lea de Jean-Jacques Rousseau. El nota, în „Contractul social”, că guvernământul este tentat cel mai mult să rezerve „dreptul de a-şi exprima părerile, de a propune, de a împărţi, de a discuta” doar „membrilor săi”. Fireşte, orice putere e cedată cu dificultate. Dacă în SUA societatea civilă a precedat crearea statului, prima delegându-i autorităţii publice competenţele pe care le-a găsit de cuviinţă, atunci Moldova, precum şi alte ţări postcomuniste, se află în acest sens într-o situaţie absolut diferită. Edificarea societăţii civile e lansată atunci când puterea e suficient de bine instituţionalizată şi autonomizată în ceea ce e denumit în mod tradiţional societate politică. Ea face uz (şi chiar abuz) de prerogativele sale în detrimentul existenţei politice a omului, a statutului lui de cetăţean. Altfel spus, articularea societăţii civile fără coparticiparea statului devine îndoielnică.

Societatea civilă, ca o nouă filosofie de organizare a vieţii socializate, pătrunde cu greu în spaţiul social autohton și din considerentul că actualmente în Moldova, deși există mai multe formațiuni de orientare liberală, conştientizarea oportunităţii vitale a ideii de societate civilă şi punerea ei în circuitul societal nu a devenit o prioritate constantă.

O altă circumstanţă care vulnerează încetăţenirea societăţii civile autentice rezidă în anemia socială a oamenilor. Intoxicaţi nu doar ideologic, dar şi alienaţi din punct de vedere politic şi economic în perioada totalitarismului, aceștia, după cum observa politologul Valentin Beniuc, continuă să fie „purtători genetici ai valorilor sovietice comuniste”. În acest context, el remarcă: „De-a lungul existenţei de jumătate de secol a puterii sovietice, comuniste pe teritoriul Moldovei, în procesele politice şi ideologice, în realizarea puterii au fost activate de către regimul totalitar trei generaţii de localnici. Şi dacă prima generaţie a acceptat circumspect regimul, fiind supusă teroarei, impunându-i-se o cotitură bruscă în concepţia ei despre lume, atunci următoarele două au devenit de la bun început obiect al formării „homo sovieticus”. Anume aceste două generaţii reprezintă suportul uman al edificării societăţii democratice. Noua generație, cu o mentalitate diferită, e abia în formare. Circumstanţele enumerate sugerează că tranziţia de la totalitarism spre democraţie va cuprinde o perioadă întinsă de timp, va revendica eforturi multiple pentru înrădăcinarea temeinică pe solul social autohton al valorilor societăţii civile. Ele, de asemenea, spulberă iluzia nutrită de către partea covârşitoare a populaţiei autohtone în faza iniţială a tranziţiei într-o grabnică depăşire a consecinţelor totalitariste şi ne invită să renunţăm la interpretarea superficială a modalităţilor de valorizare a societăţii civile.

Tentativa din ultimii ani de a circumscrie ideea de societate civilă în sectorul asociativ autohton, după modelul spaţiului public occidental, se dovedeşte ineficientă, prematură şi într-un fel nefavorabilă pentru însăşi ideea de societate civilă. Spaţiul public din ţările cu democraţii avansate a devenit loc de instituţionalizare a iniţiativei sociale a cetăţenilor liberi în acţiunile lor politice, economice şi spirituale şi, deci, expresie concentrată a societăţii civile, în rezultatul dezvoltării liberale a ţărilor respective pe parcursul mai multor decenii în şir. Actualul model occidental de spaţiu public nu funcţionează în Moldova post-totalitară. El nu poate fi echivalat cu sectorul asociativ indigen care exprimă alte realităţi, este lipsit de rădăcinile politice, economice, juridice, culturale, instituţionale şi comunicaţionale pertinente şi, prin urmare, este fragil.

Primele organizații neguvernamentale au apărut în Moldova în temeiul Decretului din 25 august 1989 a Prezidiului Sovietului Suprem „Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a formațiunilor obștești ale cetățenilor în RSSM”. Potrivit unor date publicate în revista de istorie și cultură „Destin Românesc”, în luna octombrie 1989 au fost înregistrate primele patru formațiuni social-politice de alternativă. Pe parcursul următorilor doi ani au fost înregistrate alte 144 de asociații obștești, dintre care 17 erau social-politice. În anul 1992 au fost înregistrate încă 75 de organizaţii neguvernamentale. Cel de-al doilea Forum al organizaţiilor neguvernamentale din Republica Moldova (4 – 6 noiembrie 1999) a remarcat ascensiunea continuă numerică a ONG-urilor: dacă în anul 1997 în Moldova au fost înregistrate 765 de ONG-uri, atunci în 1999 numărul lor a crescut până la 1400.

Vectorul ascendent al asociaților obștești a fost menținut și în anii următori. Către anul 2002, numărul ONG-urilor înregistrate a atins cota de 2758, către 2007 – 7 000, iar către 2013 – 8 200. În acelaşi interval de timp s-au produs schimbări şi la capitolul localizării ONG-urilor. Dacă în anul 1997 majoritatea ONG-urilor (95,3%) îşi aveau sediul la Chişinău, atunci peste doi ani cota ONG-urilor din alte localităţi a crescut până la 21 la sută.

În ultimele două decenii, o anume evoluţie s-a produs şi în densitatea ONG-urilor. Dacă în anul 1999 Forumul al doilea al organizaţiilor neguvernamentale din Republica Moldova constata că la o mie de locuitori revin 0,31 de ONG-uri, atunci în anul 2013, potrivit datelor cuprinse în Strategia de dezvoltare a societății civile pentru perioada 2012–2015, indicatorul respectiv a constituit 1,9, adică în creștere de mai bine de 6 ori. În pofida ascensiunii semnalate, densitatea asociațiilor obștești rămâne încă nesemnificativă. La acelaşi For din 1999 s-a menționat că în Franţa la o mie de locuitori revin 11,95 de ONG-uri, în Belgia – 7,84, Slovacia – 3,14, Polonia şi România – 0,62. Decalajul respectiv s-a menținut și peste mai bine de un deceniu, când indicatorul respectiv în România a constituit 2,9, în Macedonia – 5,6, Ungaria – 6,6, Croația – 9,6. Datele prezentate însă nu exprimă întregul adevăr. În anul 1999 Centrul Naţional de Asistenţă şi Informare a Organizaţiilor Neguvernamentale din Moldova „Contact” constata că densitatea ONG-urilor în republică este mult mai mică, asta pe motiv că doar 10–15 la sută dintre ONG-uri sunt active, celelalte existând, de fapt, formal.

O situație puțin modificată s-a atestat în Strategia de dezvoltare a societății civile în anii 2012–2015: doar circa 25 la sută din numărul total de organizații ale societății civile (OSC) dezvoltă diferite proiecte și inițiative. Analiza efectuată în procesul de elaborare a Strategiei de dezvoltare a societății civile în anii 2012–2015 a mai arătat că aproape o jumătate de OSC din Republica Moldova activează în domeniul social și cel al educației. Fiecare a zecea organizație aplică în domeniul drepturilor omului, iar 7,4% – în sectorul tineret. Problematica ecologică este în vizorul a 6,5% din OSC, cea economică – a 4,3 dintre ele. 3,4% din OSC sunt preocupate de mass-media. Beneficiarii direcți ai activității OSC, potrivit unui studiu PNUD din 2007, cuprind, în proporție de 60,3 la sută, tinerii, persoanele în etate reprezintă 17,8 la sută, diferite grupuri profesionale – 17%. În serviciul femeii lucrează 4,6% din OSC. Fiecare a zecea organizație a declarat ca publicul ei țintă reprezintă instituțiile statului sau persoanele socialmente defavorizate. În același timp, 7,8 la sută dintre OSC activează pentru toți cetățenii.

Majoritatea absolută a OSC sunt înregistrate în calitate de asociații obștești, se arată în Strategia pentru dezvoltarea societății civile în anii 2012– 2015. După modificările din 2007 și 2010 a legii cu privire la asociațiile obștești, 670 de OSC au obținut statut de utilitate publică în diferite perioade și doar 40% dintre ele au revendicat confirmarea permanenta a acestui statut. În anii 2010–2011, la Chișinău, activau 170–190 de OSC de utilitate publică, iar în țară – 120–130.

Rezumând cele enunţate, constatăm că sectorul asociativ autohton dispune de un nivel de sustenabilitate relativ redus. Estimarea ia în calcul şi rezultatele studiului efectuat în iunie 2013 de către USAID, prin care a fost identificat mediul general propice pentru societatea civilă din Republica Moldova, cu accent pe 7 dimensiuni (cadrul legislativ, capacitatea organizaţională, viabilitatea financiară, prestarea de servicii, infrastructura şi imaginea publică). Fiecare dimensiune a fost evaluată la o scară valorică de şapte puncte (1 indică nivelul avansat de dezvoltare, iar 7 – scăzut de dezvoltare). În consecinţă, USAID a constat că organizaţiile societăţii civile din Republica Moldova, în anul 2012, au avut un index de sustenabilitate în evoluţie de 4,1 puncte. Această cotă, practic neschimbată în ultimii 12 ani (în acest răstimp ea a oscilat între 4,3 şi 4,1, cu excepţia anului 2000, când a constituit 4,6 puncte), denotă că societatea civilă autohtonă este una puţin durabilă, este expusă unor pericole de natură internă.

Organizaţiile societăţii civile din Republica Moldova au obţinut cea mai înaltă cotă de sustenabilitate în dimensiunea advocacy (nivelul de activism, dialog şi cooperare dintre OSC şi autorităţile publice) – 3,5 puncte în 2012 faţă de 5,0 în 2000. În perioada de referinţă, scorul de sustenabilitate s-a fortificat la capitolul Infrastructura OSC – de la 4,0 puncte în anul 2000 la 3,6 în 2012, deoarece în ţară au apărut mai multe centre de resurse pentru OSC, acestea au acces la instruire privind consolidarea capacităţilor organizaţionale, inclusiv a celor financiare.

Cercetările efectuate arată că, actualmente, sustenabilitatea financiară este principala problemă cu care se confruntă sectorul asociativ – pe această dimensiune societatea civilă a obţinut scorul cel mai mic de 5,0 puncte. Statul, cu excepția unor facilități fiscale (OSC de utilitate publică sunt scutite de impozitul pe venit), unele granturi oferite de Ministerul Tineretului și Sportului și, parțial, de Fondul Ecologic, nu acordă suport financiar asociațiilor obștești. Obiectivul din Strategia de dezvoltare a societății civile pentru perioada 2012–2015 privind aplicarea de la 1 ianuarie 2014 pentru persoanele juridice a „Legii 2%” (direcționarea a 2 procente din impozitul pe venit către o entitate nonprofit) a eșuat. Astfel, principala sursă de finanțare, potrivit studiului Transparența și durabilitatea financiară a organizațiilor neguvernamentale din Moldova, continuă să rămână donațiile externe – în proporție de 90 la sută. Aceeaşi cercetare a relevat lipsa de transparenţă financiară a OSC, puţine dintre care își publică rapoartele financiare.

Observatorii locali constată, de asemenea, că multe OSC constituie sisteme sociale închise, din care cauză afluenţa cetăţenilor la preocupările lor curente şi de perspectivă e neînsemnată sau chiar nulă. O parte dintre OSC, în lupta pentru granturi, se doresc monopolişti pe sectorul tematic de activitate, nu tolerează competiția loială, acționează și se comportă ca deţinătorul adevărului şi ca unica autoritate asociativă credibilă în materia preocupărilor lor cotidiene.

Sectorul asociativ autohton, prefigurat în Moldova în ultimii ani, poartă, aşadar, amprentele avatarurilor sociale. Pe de o parte, e vorba de cele proprii tranziţiei de la totalitarism spre democraţie, iar pe de alta – de cele ale predispoziţiilor sociale, restrânse deocamdată la scara unor categorii neînsemnate de cetăţeni antrenaţi în modernizarea instituţionalizării societale autohtone pe principiile democraţiei participative.

Sectorul asociativ poate fi, într-un sens anume, calificat drept barometrul social. În această calitate el indică că societatea civilă din Republica Moldova reprezintă mai curând un „decor” fragil pe scena vieţii publice. Vulnerabilitatea lui, în linii mari, constă în faptul că sectorul asociativ în cele mai dese cazuri continuă să fie „instrument de critică a totalitarismului” și mai puțin în calitate de ofertă pragmatică valorizantă în edificarea societăţii moderne. Acestea și alte circumstanțe generează tratarea cu puțină încredere și evaluarea reticentă a sectorului asociativ de către opinia publică. Pe parcursul anilor 2001-2014 Institutul de Politici Publice a efectuat 26 de sondaje sociologice care, în particular, au determinat gradul de încredere a cetăţenilor față de organizațiile neguvernamentale. Datele furnizate demonstrează că nivelul de încredere al societății în organizațiile neguvernamentale a oscilat între 20 și circa 39 la sută. Astfel, între noiembrie 2001  – mai 2004, o oarecare şi multă încredere în ONG au avut-o, în medie, circa 25 la sută dintre respondenţi, Începând cu noiembrie 2004 şi până în noiembrie 2007, încrederea cetăţenilor a fost în ascensiune – cota medie fiind de 35 la sută. Începând cu anul 2008, încrederea trece în declin şi coboară până la media de 26 la sută – indicator atestat şi de ultimul sondaj, din aprilie 2014. Curba descendentă din ultimii ani confirmă supoziţia privind fragilitatea cantitativă şi calitativă a societăţii civile în Republica Moldova şi relevă oportunitatea fortificării sustenabilităţii ei.

Istoria politică a spaţiului geo-istoric al Republicii Moldova demonstrează că aici, pe parcursul anilor, nu s-a cristalizat o tradiţie pregnantă, nici conceptuală, nici practică de edificare a societăţii civile. Tentativele întreprinse s-au dovedit a fi insuficiente şi ineficiente pentru ralierea acestui spaţiu la obiectivele societale articulate în ţările vest-europene. Evoluţiile societale din arealul autohton, în perioada totalitarismului, au fost de aşa natură, încât au generat atomizarea corpului social, alienarea politică, economică şi spirituală a cetăţenilor. Aceștia, înlăturaţi de către regimul dominant de la procesele de anvergură sociale, au devenit ostaticii statului partid. Valorile societăţii civile în perioada de referinţă au rămas nerevendicate, dar şi nimicite de către regimul totalitar. Deceniile care au urmat după proclamarea independenţei Republicii Moldova s-au caracterizat prin recrudescenţa problematicii societăţii civile. Lipsa tradiţiilor istorice de edificare a societăţii civile, precum şi opţiunea certă în favoarea valorilor ei majore, au condus la conceperea ei ambiguă şi reducţionistă în plan teoretic şi la „creşterea” ei practică inadecvată circumstanţelor particulare ale ţesutului societal indigen.

Fragilitatea sectorului asociativ în spațiul autohton, exprimată atât în cantitatea și calitatea lui, cât și în nivelul de încredere al oamenilor față de organizațiile neguvernamentale, sugerează univoc că în Republica Moldova procesul de descoperire a societăţii civile urmează să continue. Descoperirea societăţii civile în contextul social indigen contemporan semnifică în primul rând conştientizarea ei ca „expresie şi cadru de existenţă ale societăţii moderne”. Revelarea doctrinei în cauză presupune, în al doilea rând, abordarea societăţii civile în calitate de lucrare multidimensională cu implicaţii profunde de ordin politic, economic, juridic, instituţional, cultural şi comunicaţional, precum şi extragerea proprietăţilor ei deja probate şi eficiente pentru elaborarea unui mod de comprehensiune şi a unui model de edificare a societăţii civile adecvat ambianţei societale post-totalitare. În sfârşit, descoperirea societăţii civile presupune demersul cert al actorilor sociali şi politici în implementarea valorilor societăţii civile.

1. Dr. hab. Constantin MARIN

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Republica Moldova pe calea modernizării. Resp. de ed.: V. JUC, C. MANOLACHE, Ch.:, Biblioteca Științifică Centrală „Andrei Lupan” (Institut), 2015, pp. 219-227. ISBN 978-9975-3073-0-7.

În 1990, în RSS Moldova existau 315 instituţii spitaliceşti cu 52 610 paturi, din care 46,9% în localităţile urbane, iar 53,1% în cele rurale. Astfel, indicele asistenţei medicale a populaţiei constituia 125,8 paturi la 10 mii de locuitori.

Nivelurile atinse în oraşe, dar şi în sate, depăşeau normativul prevăzut – 8,7 paturi la 1 000 de locuitori. În urma expertizei şi evaluării fondului de paturi, în anul 1993 numărul lor a fost redus cu peste 2 mii. În localităţile urbane, asistenţa medicală spitalicească era mai concentrată, fondul de paturi mai specializat, numărul spitalelor mai mic, dar acestea erau mai bine organizate, spre deosebire de cele din localităţile rurale, unde asistenţa medicală spitalicească era dispersată.

Populaţia rurală era deservită de o reţea de spitale la nivelul raional şi al localităţilor săteşti: 199 spitale de circumscripţie (capacitatea medie 50 de paturi), 8 – raionale (160 de paturi) şi 40 – în centre raionale (460 de paturi). Astfel, în raioane erau 55,4% din fondul de paturi spitaliceşti din republică.

În centrele raionale, spitalele acordau ajutor calificat populaţiei întregului raion pe 10–15 profiluri. La nivelul circumscripţiei, în spitalele cu capacitatea de până la 100 de paturi, ajutorul era acordat pe profilurile terapie şi pediatrie, doar 46% din acestea fiind specializate.

În anul 1992 funcţionau 548 de ambulatorii şi policlinici cu capacităţi diferite. Asistenţa de ambulatoriu şi de policlinică consta din 10 vizite pe an pentru un pacient urban şi 7 vizite – pentru unul din mediul rural. Serviciul de urgenţă în oraşe era reprezentat de staţii de salvare, în cadrul cărora activau brigăzi de medici cu profil general şi specializat.

În raioane funcţionau secţii de salvare. În aceşti ani au apărut noi forme de asistenţă medicală: staţionare de zi în policlinici şi ambulatorii, pentru adulţi şi copii, saloane de zi în staţionare. Activitatea medicală în policlinici se organiza în cadrul brigăzilor. Reformele din perioada de tranziţie au modificat sistemul de sănătate, în acordarea asistenţei medicale aplicându-se alte principii în comparaţie cu cele din trecut. În reformarea sistemului de sănătate pe principiile de piaţă, un rol deosebit l-au avut specialiştii din domeniul managementului sanitar.

Prin contribuţia şi consecvenţa lor, obiectivele politicii de sănătate au evoluat şi au condus la reformarea întregului sistem sanitar, creându-se avantaje pentru dezvoltarea domeniilor prioritare ale sănătăţii publice.

Pe parcursul ultimilor 15 ani, a fost elaborată o concepţie nouă a sistemului de sănătate, vizând, în mod special, aspectele manageriale. A fost acordată prioritate asistenţei medicale primare, celei de urgenţă, staţionare şi de ambulatoriu, de protecţie a sănătăţii mamei şi copilului, de sănătate şi patologie a familiei, asistenţei balneosanitoriale, supravegherii sanitaro-epidemiologice, asistenţei cu medicamente şi hemotransfuzionale.

O măsură indispensabilă pentru reformarea sistemului sănătăţii publice a fost instituirea asigurării obligatorii de asistenţă medicală, a managementului sistemului informaţional medical şi acreditării unităţilor sănătăţii publice, ca obiectiv al managementului calităţii. S-a asigurat continuitatea dezvoltării sistemului asistenţei medicale primare, elaborat încă de profesorul N. Testemiţanu, unul dintre obiectivele lui fiind reorientarea de la serviciile de staţionar spre sectorul primar. Reforma sistemului sănătăţii publice este reglementată de Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din 28.03.1995, ce garantează aplicarea diverselor forme de asistenţă medicală: de stat, prin asigurări şi privată, susţinute din diverse surse de finanţare, cu descentralizarea funcţiilor manageriale etc. Noul sistem a fost orientat din start spre schimbarea mentalităţii societăţii în ceea ce priveşte responsabilitatea personală faţă de propria sănătate, care presupune un mod de viaţă sănătos, medicină profilactică, protecţia sănătăţii şi doar apoi combaterea bolilor.

Asistenţa medicală primară (AMP) a fost pusă la temelia asistenţei medicale prestate cu mijloace accesibile şi la preţuri decente. Astăzi AMP este o parte componentă a sistemului naţional de sănătate şi include măsuri de îmbunătăţire a sănătăţii, de profilaxie, tratament şi reabilitare. Procesul de reformare a AMP s-a desfăşurat în două etape. În primul rând, responsabilitatea şi controlul asupra asistenţei medicale au fost transferate treptat în sarcina structurilor existente, iar în practica medicală generală s-au creat posibilităţi reale de repartizare a pacienţilor în cele mai potrivite instituţii – spitale raionale, municipale, aziluri pentru bătrâni, staţionare de zi, la locul de trai etc.

În 2003, în conformitate cu Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală nr. 1585 din 27.02.1998, a fost implementată asigurarea obligatorie, fapt ce a contribuit la creşterea accesibilităţii la serviciile medicale primare şi la finanţare. În al doilea rând, a fost creată instituţia medicilor de familie şi a asistenţilor medicali pentru sectorul primar. A fost iniţiată crearea bazei de instruire a medicilor de familie şi a asistenţilor medicali. Au fost elaborate şi adoptate actele normative necesare, au fost deschise şi dotate cu tehnica necesară cabinetele medicilor de familie, astfel implementându-se medicina de familie. În anul 2000 a fost fondată Asociaţia Medicilor de Familie. Au fost elaborate standardele şi indicatorii de performanţă ai sectorului primar de asistenţă medicală. Sistemul asistenţei medicale s-a dezvoltat pe baza următoarelor principii fundamentale: finanţarea separată a sistemului primar de cel specializat şi de staţionar; asigurarea concurenţei loiale şi autonomiei în gestionarea instituţiilor medicale primare; finanţarea prioritară a medicinii primare în teritoriu; descentralizarea funcţiilor manageriale; excluderea dublării serviciilor medicale; planificarea volumului serviciilor conform necesităţilor reale ale populaţiei. În cadrul asistenţei medicale primare se oferă prioritate medicului de familie, care este implicat în toate programele de sănătate publică. În 2014, medicina primară dispunea de 268 unităţi de deservire, funcţionau 214 centre de sănătate rurale şi 34 centre de sănătate la nivel raional. Activau 1 728 medici de familie. Aceste unităţi deservesc fiecare cca 40–60 mii de locuitori.

 În cadrul centrelor medicilor de familie există secţii de medicină generală, ce coordonează activitatea a 10–12 medici de familie, cărora le revin cca 15–18 mii de locuitori. Medicul de familie este responsabilul principal pentru acordarea asistenţei medicale primare. El consultă şi exercită sarcini care anterior reveneau mai multor specialişti: terapeut, pediatru, ginecolog, dermatovenerolog, ftiziatru, orelist, oftalmolog, neurolog etc. În localităţile urbane, aceste centre au format asociaţii medicale teritoriale, subordonate structurilor de sănătate municipale. Astfel, asistenţa medicală primară devine mai performantă solicitând abilităţi generaliste şi un înalt profesionalism. În mod oficial, noţiunea de medic de familie a fost recunoscută în anul 1963, iar în 1964 medicina de familie este atestată ca disciplină ştiinţifică. Această recunoaştere a servit drept bază pentru o nouă formă de instruire postuniversitară – formarea medicilor de familie. Actualmente, medicina de familie este recunoscută în toate ţările lumii ca specialitate distinctă, în continuă dezvoltare şi consolidare. Acest sistem a fost înfiinţat în conformitate cu Concepţia reformării sistemului asistenţei medicale din Republica Moldova în condiţiile economice noi pentru anii 1997–2003, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 668 din 17.07.1997. Concepţia respectă obiectivele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) de elaborare şi implementare a unor forme de asistenţă care ar asigura accesul deplin al populaţiei la servicii medicale de înaltă calitate, bazate pe medicina primară, secundară şi terţiară. Medicina de familie s-a lansat, de fapt, în anul 1988, odată cu pregătirea medicilor de familie în cadrul Institutului de Stat de Medicină. Ulterior a început şi instruirea postuniversitară prin internatură (1993), iar din 1997 – prin rezidenţiat. Pentru realizarea noii etape a dezvoltării sistemului de sănătate, a fost înfiinţată Catedra medicină de familie (1998); a fost instituită Asociaţia Medicilor de Familie (2000); a avut loc primul Congres al medicilor de familie din țară cu participare internaţională. În scopul perfecţionării serviciilor primare, în anul 2001 s-a deschis Centrul-model de instruire a medicilor de familie şi de asistenţă medicală primară, iar în anul 2003 a fost fondată Clinica Universitară de Asistenţă Medicală Primară.

Asistenţa medicală de staţionar (AMS) este un alt segment al reformelor în sănătate. În prezent, AMS este veriga principală a sistemului de servicii medicale de calitate. Spitalele oferă servicii de specialitate: preventive, curative, de urgenţă, de recuperare, paliative, precum şi prenatale, intranatale şi postnatale. În 2014 AMS dispunea de 20 131 de paturi, dintre care, 18 095 sunt ale instituţiilor din sistemul Ministerul Sănătății, 1 679 ale instituţiilor medico-sanitare ale altor ministere şi 357 ale spitalelor particulare. În funcţie de specificul patologiei, instituţiile se divizează în spitale generale, de urgenţă, specializate şi pentru bolnavii cu afecţiuni cronice. După statutul juridic şi modul de finanţare, spitalele sunt publice, private şi mixte. În funcţie de conţinutul activităţii, există spitale clinice, sanatorii, preventorii.

O realizare deosebită a medicinii autohtone este Spitalul Clinic Republican, destinat pregătirii cadrelor şi instruirii personalului medical, care prestează numeroase servicii specializate, inclusiv asistenţă bolnavilor cu afecţiuni rare şi atipice. Spitalul are 22 secţii spitalicești, 13 secții de diagnostic și paraclinice, cu 775 de paturi. Personalul spitalului numără 1 541 de angajaţi, inclusiv 374 medici, circa 1000 de asistente medicale, personal tehnic şi auxiliar. Anual, în Spitalul Clinic Republican se tratează peste 28 mii de pacienţi, majoritatea venind din localităţile rurale (85%). De serviciile Centrului consultativ specializat, în anul 2014, au beneficiat 87 mii de pacienţi la 28 de specialităţi, înregistrându-se cca 174 mii vizite. Din această categorie fac parte şi alte instituţii medicale republicane, care oferă asistenţă medicală de un înalt nivel calitativ: Institutul de Medicină Urgentă, Institutul Mamei şi Copilului, Institutul Oncologic, Institutul de Cardiologie, Centrul de Chirurgie a Inimii, Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie, Institutul de Ftiziopneumologie „Chiril Draganiuc”, Clinica Universitară de Asistenţă Medicală Primară a USMF „Nicolae Testemițanu”. Asigurarea cu paturi la 10 mii de locuitori, în anul 2014, a fost de 56,6, inclusiv în sistemul Ministerului Sănătății – 50,9; în mun. Chișinău – 30,4; în regiunile Nord, Centru și Sud –37,7, 25,6 și, respectiv –27,8; în UTA Găgăuzia –35,7. Institutul de Neurologie şi Neurochirurgie (INN) acordă asistenţă curativ-profilactică, consultativă de urgenţă şi specializată spitalicească. INN dispune de o policlinică şi un staţionar cu profil neurologic şi neurochirurgical cu 170 de paturi. În cadrul INN activează 145 de medici şi 196 de asistente medicale. În secţiile cu profil neurologic sunt trataţi anual peste 4 mii de pacienţi, iar în cele de neurochirurgie – cca 2 mii. Letalitatea spitalicească în decursul ultimilor ani nu depăşeşte 2,2%, iar cea postoperatorie – 3,2%. O altă instituţie medicală ce are în sarcina sa soluţionarea unor probleme specifice sănătăţii publice este Institutul de Cardiologie, înfiinţat în 1976 şi reorganizat ulterior în Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Cardiologiei. În anul 1985, în cadrul institutului a fost organizată o secţie de ambulatoriu consultativ.

În 1991 a fost dată în exploatare Clinica de Cardiologie pentru 300 de paturi. Institutul îşi desfăşoară activitatea pe o vastă tematică de etiopatogenie, diagnostic şi tratament al patologiilor cardiovasculare. Serviciul hemotransfuzional este o ramură a medicinii care contribuie substanţial la diminuarea ratei mortalităţii populaţiei. Salvarea gravidelor, a pacienţilor chirurgicali, oncologici, ginecologici, obstetricali în situaţii-limită este imposibilă fără un tratament transfuzional cu componente şi preparate din sânge. Serviciul hemotransfuzional este reprezentat de Centrul Naţional de Transfuzie a Sângelui (CNTS), de centrele de hemotransfuzie din Bălţi şi Cahul, de secţiile (20) şi cabinetele (23) de transfuzie ale spitalelor republicane, municipale şi raionale. CNTS a fost înfiinţat în anul 1940 în cadrul Spitalului Chirurgical nr. 2 din Chişinău. În anul 1960, CNTS a fost amplasat într-un bloc special, în care s-a deschis şi o secţie hematologică cu 25 de paturi. La 1 000 de locuitori în anul 2007 reveneau 2,7 donatori. În prezent, CNTS este o instituţie cu responsabilităţi metodice şi organizatorice în domeniul donării şi transfuziei de sânge.

Concomitent, CNTS deţine banca de sânge de nivel terţiar din țară. Reţeaua serviciilor stomatologice cuprinde 642 de instituţii. Policlinica Stomatologică Republicană, fondată în 1966 ca bază clinică a Institutului de Stat de Medicină şi Farmacie, este centrul consultativ al serviciului stomatologic din ţară. Policlinica este instituţia principală de dirijare metodico-organizatorică a serviciului stomatologic, servind şi drept bază clinică a Facultăţii de Stomatologie a USMF „Nicolae Testemiţanu”, centru de perfecţionare a medicilor stomatologi, a asistenţilor medicali şi a tehnicienilor dentari, bază clinică a Colegiului Naţional de Medicină şi Farmacie şi a Colegiului de Medicină din Bălţi. Un segment important al domeniului este Sistemul informaţional integrat, ce cuprinde un ansamblu de elemente de ordin organizatoric ce asigură colectarea, transmiterea, centralizarea, stocarea, prelucrarea, vizualizarea şi analiza informaţiei în scopul soluţionării problemelor complexe de deservire a pacienţilor şi de coordonare a serviciilor de sănătate publică.

Pe parcursul ultimilor ani s-a îmbunătăţit finanţarea sistemului de sănătate publică, pentru ale cărui necesităţi în 2007 au fost cheltuiți 2 628,6 mil. lei. Cheltuielile pentru finanţarea sistemului de sănătate constituie cca 13% din PIB. În anul 2014, cuantumul resurselor financiare destinate sănătăţii a fost de 5829,2 mil. lei, inclusiv 56,7% din bugetul de stat, 42,5% din primele de asigurare obligatorie de asistenţă medicală şi 0,8% din bugetele unităţilor administrativ-teritoriale. Din acestea, 50% (2 195,4 mil.lei) au fost alocate pentru asistenţa medicală spitalicească, cca 30% pentru asistenţa medicală primară, inclusiv medicamente compensate (205,9 mil. lei), în conformitate cu prevederile Strategiei de dezvoltare a sistemului de sănătate publică în perioada 2008–2017 şi recomandările organismelor internaţionale. Noua politică naţională de sănătate, elaborată de Ministerul Sănătăţii cu participarea experţilor OMS şi aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 886 din 06.08.2007, a trasat principalele direcţii de fortificare, menţinere şi recuperare a sănătăţii cetăţenilor pentru o perioadă de 15 ani. Căile de realizare a acesteia sunt stabilite în Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate publică în perioada 2008–2017, elaborată în baza studiilor efectuate pe parcursul ultimilor 10 ani. Strategia include factorul sănătate printre fondurile fixe ale civilizaţiei şi modifică esenţa conceptului de sănătate, care presupune nu numai absenţa maladiei sau infirmităţii, ci şi o armonioasă stare de bine în raportul fizicului cu psihicul, a individului cu societatea şi în deplin echilibru cu mediul ambiant.

Noul concept de sănătate publică nu se limitează doar la îngrijirea bolnavului, ci capătă şi o orientare profilactică ce trebuie să înfrunte problemele derivate din avantajele civilizaţiei, ale vieţii industrializate şi urbanizate – lucruri care îndepărtează omul de ritmurile biologice şi naturale. Strategia are ca obiectiv fundamental păstrarea, întărirea şi promovarea sănătăţii fizice şi mintale a tuturor membrilor societăţii. În anul 2007, morbiditatea incidentă generală a populaţiei la 1000 de locuitori a constituit 325,4 cazuri, iar morbiditatea prevalentă – 664,1 cazuri. În 2014 incidența generală a populației la 1000 locuitori a constituit 317 cazuri. Incidența copiilor în primul an de viață a constituit 618,9 cazuri, iar prevalența – 772 cazuri. Incidența populației prin tumori la 10 mii locuitori – 43,1; incidența prin tuberculoză la 100 mii locuitori – 77,2 cazuri; morbiditatea populației prin narcomanie și toxicologie la 100 mii de locuitori – 29,5. Numărul întreruperilor de sarcină la 100 de copii născuți vii a constituit 34. Dinamica natalităţii, mortalităţii şi sporului natural al populaţiei a avut tendinţe negative continue, începând cu anul 1950 (38,9‰; 11,2‰; 27,7‰) şi până în anul 2014 (10,9‰; 11,1‰; –0,2‰). Morbiditatea prin boli infecţioase periculoase (febra tifoidă, salmoneloza, dizenteria şi alte infecţii intestinale) atestă existenţa a zeci de cazuri, care însă nu prezintă pericol endemic. Nivelul dizabilității primare la 100 mii de locuitori în 2014 constituia 353,5 cazuri, primele trei locuri revenind bolilor aparatului circulator – 19,6%, tumorilor maligne – 19,1% şi bolilor sistemului nervos – 9,7%. Asigurarea cu specialişti în 2014 a fost de 36,2 medici şi 73,0 personal medical mediu la 10 mii de locuitori.

Starea de sănătate a populaţiei este asigurată de activitatea cadrelor din reţeaua instituţiilor medicale. O contribuţie însemnată în acest domeniu are USMF „Nicolae Testemiţanu”. Diplomele Universităţii sunt recunoscute în întreaga lume. Actualmente USMF este o instituţie de prestigiu, ce pregăteşte cadre medicale în conformitate cu exigenţele internaţionale de instruire şi educaţie a viitorilor medici. La nivel postuniversitar, instruirea se efectuează prin rezidențiat și secundariat clinic, masterat și doctorat. Nobila misiune de pregătire a specialiştilor în medicină revine corpului profesoral-didactic, care activează în cadrul a 62 de catedre, 1 curs şi 22 laboratoare ştiinţifice, întrunind cca 1 000 de angajaţi, inclusiv 12 academicieni, membri corespondenţi ai AŞM, ai academiilor altor state şi membri titulari și de onoare, 134 de doctori habilitaţi şi 486 de doctori în medicină, 14 laureaţi ai Premiului de Stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Pe lângă activitatea instructiv-didactică, corpul profesoral întreţine relaţii de colaborare cu peste 90 de clinici şi universităţi din Franţa, Germania, Italia, Grecia, Olanda, Cehia, Slovacia, SUA, Israel, România, Federaţia Rusă, Ucraina etc. USMF „Nicolae Testemiţanu” dispune de o bază tehnico-materială bine dotată, de un bogat fond de literatură ştiinţifică medicală şi alte surse moderne de informare. Pe parcursul a 70 de ani de activitate, USMF a pregătit mai mult de 40 mii de medici şi farmacişti, dintre care cca 7mii activează peste hotare. La catedrele şi cursurile instituţiei, amplasate în 35 de clinici şi policlinici moderne, îşi fac studiile 7 400 de tineri din republică şi din 34 de ţări străine. Fortificarea sănătăţii populaţiei implică o colaborare intersectorială şi relaţii de parteneriat între stat, societatea civilă, comunitate şi cetăţean.

1. Acad. Gheorghe GHIDIRIM,
2. acad. Gheorghe ŢÂBÂRNĂ,
3. dr. Iulian GROSSU,
4. dr. hab. Dumitru TINTIUC

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

 Republica Moldova. Ediţie Enciclopedică. Ed. a 2-a rev. și adăug. Ch.: Inst. de Studii Enciclopedice, 2010, pp. 668-672, ISBN 978-9975-9520-4-0.

Turismul ca ramură distinctă a economiei naţionale a Republicii Moldova a apărut în perioada postbelică, când s-a format o reţea de organe şi instituţii specializate. În condiţiile specifice ţării noastre, pot fi dezvoltate următoarele forme de turism: rural, ecologic, vitivinicol, cultural, balnear, sportiv etc.

Turismul rural
Republica Moldova a evoluat în contextul civilizaţiei rurale, avuţia ei spirituală şi materială fiind o sinteză a universului rural şi natural, a viziunilor, tradiţiilor, ocupaţiilor şi aspiraţiilor lumii de la sate. Deşi atinse şi modificate de valul civilizaţiei moderne, cele peste 1 600 de localităţi rurale, atestate pe teritoriul țării, mai păstrează şi astăzi o parte însemnată din obiceiurile, datinile şi tradiţiile strămoşeşti, ce constituie moştenirea culturală a sute de generaţii. Satele din Republica Moldova, deşi sunt situate într-un cadru natural pitoresc şi întrunesc caracteristicile generale ale satului turistic, totuşi nu au experienţă în domeniul turismului rural. Sub aspect legislativ, instituţional, organizatoric, formativ, psihologic, țara noastră se află la începuturile punerii în practică a conceptului de turism rural.

Turismul rural, ca formă a industriei turistice, a fost lansat la est de Prut în anii ’90 prin realizarea concepţiei pensiunii rurale „Vila Albasadorf”, filiala complexului hotelier „Codru”, ce a îmbinat, pe de o parte, caracteristicile satului moldovean cu diversitatea tradiţiilor şi îndeletnicirilor ţărăneşti şi, pe de altă parte, condiţiile confortabile pentru odihnă şi agrement. Actualmente, în ţară mai există pensiuni la Hârtopul Mare (staţiunea turistică rurală „Satul Moldovenesc”), Trebujeni („Casa din Luncă”, „Anişoara”, „La Stamati”), Tohatin („La Hanul lui Vasile”), Rezina („Unic”), Lalova („Hanul lui Hanganu”), agropensiunea „Hanul Orheiul Vechi” ş.a.

Această activitate turistică poate să contribuie la dezvoltarea comunităţilor rurale prin obţinerea mijloacelor financiare din turism.

Republica Moldova, ca destinaţie turistică, dispune de un bogat potenţial pentru vizitatori. Potenţialul localităţilor rurale poate fi delimitat, în funcţie de prezenţa resurselor turistice naturale şi antropice, în trei zone: de nord, centrală şi de sud.

Zona de nord cuprinde localităţile rurale din raioanele: Briceni, Donduşeni, Drochia, Edineţ, Făleşti, Floreşti, Glodeni, Ocniţa, Rezina, Râşcani, Sângerei, Soroca, Şoldăneşti şi Teleneşti.

Zona centrală cuprinde localităţile rurale din raioanele: Anenii Noi, Călăraşi, Criuleni, Dubăsari, Hânceşti, Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Străşeni, Ungheni şi localităţile rurale componente ale municipiului Chişinău.

Zona de sud a ţării cuprinde localităţile rurale din raioanele: Basarabeasca, Cahul, Cantemir, Căuşeni, Cimişlia, Leova, Ştefan-Vodă, Taraclia şi UTA Găgăuzia.

Staţiunea turistică rurală „Satul Moldovenesc”

Hanul Lui Hanganu, Lalova, Moldova

 Casa din Luncă, Trebujeni, Moldova

Turismul ecologic
Republica Moldova dispune de un valoros potenţial turistic natural, care se impune prin obiective de un pitoresc deosebit, constituind una dintre cele mai bogate resurse turistice.

Ariile naturale protejate de stat reprezintă cel mai preţios patrimoniu natural-estetic al ţării, iar starea obiectivelor acestui tezaur reflectă grija pe care o acordă statul acestor valori. Totodată, cea mai mare răspundere faţă de natură, inclusiv faţă de ariile protejate, o poartă societatea. Conform Legii cu privire la fondul ariilor protejate de stat nr. 1538 din 25.02.1998, în republică sunt instituite 12 categorii de arii naturale protejate, 8 dintre care corespund clasificării Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii, iar 4 categorii sunt de interes naţional. În structura fondului ariilor naturale protejate rezervaţiile peisajere cuprind 34 200 ha (Trebujeni, care include şi oraşul medieval Orheiul Vechi, Ţipova, Saharna, Climăuţi, Rudi– Arioneşti, Feteşti etc.), iar rezervaţiile ştiinţifice cu un regim special de protecţie ocupă 19 378 ha sau 12%. Celelalte categorii de arii protejate constituie: rezervaţii naturale – 8 009 ha, rezervaţii de resurse – 523 ha, arii cu management multifuncţional – 1030 ha, grădini dendrologice – 104 ha, monumente de arhitectură peisagistă – 305 ha.

Trebujeni, Orhei, Moldova

Rezervaţia ştiinţifică are statut de persoană juridică şi gradul cel mai înalt de protecţie. Teritoriul rezervaţiei este împărţit în trei subzone, în care activităţile gospodăreşti sunt totalmente sau parţial interzise. Legislaţia în vigoare încurajează, cu acceptul administraţiei, crearea traseelor excursioniste locale, orice formă de turism neorganizat fiind interzisă. În prezent, 5 rezervaţii de importanţă naţională şi internaţională sunt incluse în categoria celor mai mari ca dimensiune: „Codru” – 5177 ha, „Plaiul Fagului” – 5642 ha, „Pădurea Domnească” – 6032 ha, „Prutul de Jos” – 1691 ha şi „Iagorlâc” – 836 ha.

Rezervaţiile peisajere prezintă suprafeţe protejate pentru a conserva valoarea estetică naturală a landşafturilor pitoreşti şi a porţiunilor de relief reprezentativ nedeteriorat. În țară există 41 de rezervaţii peisajere, cea mai mare fiind „Pădurea din Hânceşti”, cu o suprafaţă comparabilă cu cea a Rezervaţiei „Codru”. Sunt impresionante peisajele irepetabile („Pădurea Hârbovăţ”, „Valea Adâncă”, „Codrii Tigheci”, „Valea Seacă”, „La Castel”, „Feteşti”, „Călărăşeuca”, „La 33 de vaduri”, „Grădina Turcească”, „Cosăuţi”, „Căpriana–Scoreni”, „Rudi–Arioneşti” etc.), complexul geopaleontologic din bazinul râului Lopatnic, precum şi priveliştile de la Trebujeni, Saharna, Ţipova.

Turismul vitivinicol

Varietatea producţiei vitivinicole (struguri, must, sucuri, băuturi alcoolice şi nealcoolice, vinuri de diferite tipuri, divin-uri etc.) generează un viu interes din partea turiştilor care ne vizitează ţara. Moldova, fiind cunoscută de mult timp ca regiune tradiţională a viticulturii şi vinificaţiei, atrage tot mai mulţi turişti, oameni de afaceri şi specialişti de ramură. Turiştilor le sunt propuse itinerare vitivinicole care includ vizitarea beciurilor vechi, a depozitelor subterane, a locurilor de păstrare a celor mai valoroase colecţii de vinuri cum ar fi: Cricova, Mileştii Mici, Cojuşna, Peresecina etc. În 2005 „Colecţia de Aur” Mileştii Mici a fost inclusă în Cartea Recordurilor „Guinness Book”. Sunt fastuoase sălile de degustare ale multor întreprinderi şi centre de instruire şi cercetare ştiinţifică: Mileştii Mici, Cricova, Cojuşna, Colegiul Naţional de Viticultură şi Vinificaţie, Institutul de Horticultură şi Tehnologii Alimentare etc. Ruta turistică „Drumul Vinului în Moldova”, cea mai reprezentativă în turismul vitivinicol autohton, are ca scop promovarea industriei vitivinicole îmbinată cu valorificarea tradiţiilor, cu prezentarea stilului de viaţă rural, a culturii şi a istoriei acestor meleaguri. Ruta acoperă întreg teritoriul ţării şi este constituită din 4 trasee turistice.

Monumente antice şi medievale. Aşezări amplasate pe creste de promontorii au fost descoperite lângă localităţile Rudi, Slobozia-Cremene, Redi-Cereşnovăţ, Vertiujeni, Napadova, Raşcov, Caterinovca, Hansca, Olişcani, Rezina, Saharna, Ţareuca ş.a. Orheiul Vechi prezintă o străveche aşezare pe malul drept al Răutului, situată în apropierea satelor Trebujeni şi Butuceni, la aproximativ 17 km de actualul oraş Orhei. În Evul Mediu, aici se aflau un oraş ce aparţinea Hoardei de Aur (sec. XIV) şi vechiul târg moldovean Orhei (sec. XV–XVI).

În sec. XV, în Moldova un rol important îl joacă sistemul de fortificaţii de pe malurile Nistrului: Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă. Monumentele istorice şi de artă religioasă. Cele mai valoroase monumente din această categorie sunt: mănăstirile Căpriana, Japca, Hârjauca, Rudi, Saharna, Călărăşeuca, Curchi, Chiţcani etc.; bisericile de piatră sau de lemn din Chişinău, Orhei, Ţigăneşti, Larga, Căuşeni, Bălţi, Ungheni ş.a.; mănăstirile, schiturile şi chiliile rupestre de la Butuceni, Ţipova şi Saharna; catedralele din Chişinău, Cahul ş.a. Muzeele şi casele memoriale se află preponderent în capitală, dar şi în alte localităţi ale ţării. Acestea sunt: Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, Muzeul Naţional de Arte Plastice, Muzeul Literaturii Române „M. Kogălniceanu”, aflat sub egida Uniunii Scriitorilor, Muzeul Pedagogic Republican, Casa-Muzeu „A.S.Puşkin”, Casa-Muzeu „Constantin Stamati”, Casa-Muzeu „Alexie Mateevici” din Zaim, Casa-Muzeu „Igor Vieru”, Muzeul Meşteşugurilor Populare din Ivancea etc.

Monumentele de arhitectură sunt reprezentate de conace, clădiri publice şi de locuit. Printre acestea pot fi menţionate conacele de la Ţaul, Ivancea, Hânceşti ş.a., edificiile cu valoare arhitecturală din Chişinău, Orhei, Bălţi, Cahul etc. În calitate de model caracteristic al urbanismului din cea de-a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX poate servi municipiul Chişinău. Printre monumentele de arhitectură pot fi amintite un şir de clădiri publice: Judecătoria de Circumscripţie (1887), astăzi sediul Direcţiei Căilor Ferate; clădirea fostei Bănci Orăşeneşti, astăzi Sala cu Orgă; clădirea Dumei Orăşeneşti (1902), astăzi Primăria municipiului Chişinău; clădirea Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei (1905); clădirea fostului Gimnaziu de fete „N. Dadiani” (1902), în prezent sediul secundar al Muzeului Naţional de Arte Plastice etc.

Monumente istorice şi de artă plastică pot fi întâlnite în multe localităţi din ţară. În Registrul monumentelor istorice ocrotite de stat sunt incluse 5206 obiective ce beneficiază de statutul juridic de monument protejat. În total, pe teritoriul republicii au fost identificate cca 15 mii de monumente din diverse epoci istorice, dintre care aproape o jumătate sunt monumente arheologice.

Resursele etnografice şi folclorice constituie diferite obiceiuri de familie, calendaristice, sărbători de sezon etc., care se mai păstrează în multe localităţi şi pot fi introduse în circuitul turistic. Sunt renumite jocurile cu măşti „Capra”, „Ursul”, „Cerbul” etc. – spectacole folclorice ce simbolizează moartea şi reînvierea naturii. Folclorul muzical este de mare valoare culturală, fiind înalt apreciat de diverşi specialişti de talie mondială. În țară activează cca 3 920 de formaţii artistice, ansambluri etnografice şi folclorice, dintre care peste 2 110 formaţii de copii. O atractivitate deosebită o au festivalurile naţionale, printre care: Festivalul-concurs al interpreţilor de folclor „Tamara Ciobanu”, Festivalul ansamblurilor etnografice şi folclorice „Sună tălăncuţele”, Festivalul naţional de folclor „Maria Drăgan”, Festivalul de muzică şi dans „La vatra horelor”, Festivalul folcloric al copiilor, Festivalul de dans „Alunelul”, Sărbătoarea cântecului religios popular „Pascala” etc.

Artizanatul este reprezentat de meşteşuguri precum olăritul (Călăraşi, Hogineşti, Cinişeuţi, Ţigăneşti, Străşeni, Rezina, Iurceni, Nisporeni etc.), prelucrarea lemnului (Rezina, Străşeni, Călăraşi, Nisporeni etc.), prelucrarea pietrei (Cosăuţi, Orhei, Camenca etc.), ţesutul covoarelor (Comrat, Ceadâr-Lunga, Ialoveni etc.), ţesutul prosoapelor (Soroca, Orhei, Râş- cani, Donduşeni, Căuşeni, Nisporeni, Hânceşti etc.), împletitul în lozie (Teleneşti, Orhei, Rezina, Soroca etc.), arhitectura şi tehnica populară (Cernoleuca, Ursoaia, Horodişte, Sadova etc.). Conform estimărilor, în republică sunt peste 2400 de meşteri populari, care contribuie la dezvoltarea meşteşugurilor populare şi care ar putea fi antrenaţi în circuitul turistic. Rolul principal în dezvoltarea şi promovarea artizanatului îi aparţine Uniunii Meşterilor Populari, în cadrul căreia activează 250 de meşteri populari.

Instituţiile de cultură şi artă se află în special la Chişinău, dar şi în alte localităţi. Cele mai reprezentative sunt Teatrul Naţional de Operă şi Balet, Teatrul „Eugene Ionesco”, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Teatrul Municipal „Satiricus I. L. Caragiale”, Teatrul Republican „Luceafărul”, Teatrul Dramatic Rus de Stat „A.P. Cehov”, Sala cu Orgă, Filarmonica Naţională, Palatul Naţional, Palatul Republicii, Circul de Stat din Chişinău, Teatrul Naţional de Stat „Vasile Alecsandri” din Bălţi, Teatrul Republican Muzical – Dramatic „B.P. Hașdeu” din Cahul, precum şi cinematografe, galerii de artă, stadioane etc., toate constituind şi centre de atracţie pentru turiştii autohtoni şi cei străini.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău

Filarmonica Naţională, Chișinău

Teatrul Naţional de Stat „Vasile Alecsandri” din Bălţi

Trasee turistice

Formele de turism specifice Republicii Moldova pot fi valorificate prin intermediul diferitor trasee turistice. Majoritatea agenţiilor de turism oferă următoarele trasee.

Chişinău (tur de oraş)
Itinerar: centrul istoric–Biserica „Măzărachi” – bd. Renaşterii – bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt – Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţanu”–Universitatea de Stat din Moldova–parcul „Valea Morilor” – cartierul Telecentru–Complexul Memorial „Eternitate” – bd. Dacia – complexul de locuit „Porţile Oraşului”– bd. Traian – Gara feroviară – Piaţa Naţiunilor Unite – bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt – Piaţa Marii Adunări Naţionale. Distanţa totală tur-retur: 30 km. Timp preconizat: 3 ore (se acordă timp suplimentar pentru vizitarea muzeelor). Strada Albişoara este cea mai veche din Chişinău. Anume aici, pe malul râului Bâc, au apărut la începutul sec. XV primele case. În apropiere se află cele mai vechi biserici din oraş („Măzărachi” şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”). Traseul continuă pe bd. Renaşterii, pe lângă micul „orăşel al florarilor” din Parcul Catedralei, Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt” cu Aleea Clasicilor, cinematograful „Patria”, Teatrul Naţional de Operă şi Balet. Urmează clădirea Parlamentului Republicii Moldova, iar în faţa acesteia, edificiul stilizat în formă de floare din piatră al Preşedinţiei. În apropiere se află „Casa Hertza”, construită în stil baroc vienez, care adăposteşte colecţiile Muzeului Naţional de Arte Plastice. Excursia continuă spre una dintre cele mai vechi universităţi din Republica Moldova–Universitatea de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţanu”, iar în preajma dendrariului–Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. Urmează Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, unicul edificiu de acest gen, realizat în stilul arhitecturii orientale, Muzeul Oraşului Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova şi parcul „Valea Morilor”. Traseul continuă printr-un cartier cu arhitectură urbană din sec. XIX, unde îşi au reşedinţa mai multe ambasade şi organizaţii internaţionale. Apoi urmează sediile „Moldova-film” şi „Teleradio-Moldova”. Cartierul de pe cea mai înaltă colină din Chişinău se numeşte Telecentru. Aici se găsesc mai multe institute specializate ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Urmează Complexul Memorial „Eternitate”, recent reamenajat. Traseul continuă pe viaduct spre cartierul Botanica, unde se găsesc: Grădina Botanică, Instituţia Publică de Culturalizare „Grădina Zoologică” şi complexul de locuit „Porţile Oraşului”, pe drumul care duce spre Aeroportul Internaţional „Chişinău”. Gara însumează elemente de arhitectură „neo -românească”. Pe lângă hotelurile „Cosmos”, „Chişinău” şi „Naţional”, traseul revine la bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt – artera principală a capitalei. Aici sunt concentrate majoritatea edificiilor guvernamentale, administrative, financiare şi comerciale ale ţării. Turiştii pot vizita magazinul „Unic” – cel mai mare din Republica Moldova, Piaţa Agricolă Centrală, expoziţia, în aer liber, de obiecte de artă şi artizanat din scuarul Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, Sala cu Orgă, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Piaţa Marii Adunări Naţionale, Arcul de Triumf (numit şi „Porţile Sfinte”) şi Catedrala Mitropolitană. Excursii suplimentare se organizează la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

Complexul hotelier „Chișinău”, 8 august 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Prin locurile istorice din nordul Moldovei
Itinerar: Chişinău–Orhei–Saharna (opţional şi Ţipova)–Soroca–Rudi–Ţaul–Bălţi–Chişinău. Distanţa totală tur-retur: 500 km. Timp preconizat: 2 zile (ziua I: drum– 4,5ore, excursii – 4 ore, cazare în oraşul Soroca; ziua II: drum – 5 ore, excursii – 3ore). În nordul Moldovei există locuri valoroase pentru istoria ţării. În localităţile de aici s-au păstrat aproape toate tipurile de obiective turistice: cetăţi antice şi medievale, mănăstiri vechi, parcuri şi landşafturi pitoreşti. Călătoria începe din Chişinău, în direcţia oraşului Orhei. Drumul trece printr-o zonă de codru. La circa 40 km se face primul popas, în centrul oraşului Orhei, pentru a vedea monumentul domnului Vasile Lupu şi biserica „Sfântul Dumitru” (1632–1636), ctitorită de acest voievod. Călătoria continuă în direcţia oraşului Rezina, situat pe malul drept al râului Nistru. De la Rezina până la Saharna drumul trece prin defileul pitoresc al râului pe o distanţă de 7 km. Calea spre mănăstire se aşterne între două stânci uriaşe ale defileului Saharnei, ce se întinde pe o lungime de circa 16 km. Un râuleţ mic saltă peste mai multe praguri, formând cascade pitoreşti. Biserica de vară de la Saharna este bogat decorată cu picturi interioare. Aici se găsesc moaştele Sfântului Cuvios Macarie, fapt care a transformat zona într-o ţintă a pelerinajelor creştine. Mult mai veche este mănăstirea rupestră din adâncul defileului. Pe promontoriu s-au păstrat bine bastioanele din pământ ale unei cetăţi geto-dacice. O excursie poate fi făcută şi la Ţipova (cca 20 km). Pe aceeaşi rută se revine până la intersecţia cu drumul spre satul Ţareuca, pentru a continua traseul spre oraşul Şoldăneşti şi satul Gura Camencii. Pe acest segment, doritorii pot vizita, deviind cu 12 km spre nord, şi Stejarul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai vechi arbore din Moldova. Unul dintre cele mai frumoase situri din ţară este defileul pitoresc al râului Răut, din preajma satului Gura Camencii, ce se prelungeşte până aproape de locul unde Răutul îşi uneşte cursul cu fluviul Nistru. Traseul urmează spre Soroca, ţinut cunoscut prin meşterii săi. În centrul oraşului Soroca se găseşte cetatea medievală construită de Petru Rareş. În oraş pot fi vizitate Muzeul Ţinutului Soroca, câteva biserici vechi şi „dealul ţiganilor sedentari”. Călătorii pot fi cazaţi la Soroca în hotelul „Victoria”, amplasat pe malul Nistrului. Traseul va continua, a doua zi, în direcţia Rudi. Aici se poate vizita mănăstirea cu biserică în stil vechi moldovenesc, reprezentativă pentru arhitectura de cult autohtonă, o peşteră naturală şi trei cetăţi vechi din pământ: „Metoniu”, „Farfuria Turcească” şi „Germanariu”. De la Rudi, calea urmează spre oraşul Donduşeni, pentru a face un popas la Ţaul, localitatea cu cel mai mare parc amenajat din țară, având o colecţie impunătoare de arbori şi arbuşti din flora autohtonă şi exotică. De aici, în a doua jumătate a zilei, călătoria continuă spre Bălţi. Fiind considerat şi „capitala de nord”, oraşul Bălţi este al doilea ca mărime şi număr de locuitori din ţară. Numai în centrul istoric al urbei s-a păstrat amplasamentul iniţial al străzilor – ele toate duc spre principalele pieţe orăşeneşti. Aici pot fi vizitate: biserica „Sfântul Nicolae”, Biserica Armenească, Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” şi Teatrul „Vasile Alecsandri”. Călătoria ia sfârşit la Chişinău. Parcurgând traseul, călătorii pot beneficia de serviciile ghizilor locali, de cazare, pot servi masa la mănăstirea Saharna.

Mănăstirea Căpriana, 2012.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Căușeni – obiectiv al turismului cultural, 3 ianuarie 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

În inima Codrilor
Itinerar: Chişinău–Hânceşti–Lăpuşna (Logăneşti, opţional)–Rezervaţia „Codru”–Chişinău. Distanţa totală tur-retur: 170 km. Timp preconizat: 6 ore (timp în drum – 3 ore, excursii– 3 ore). În raza a 60 km spre sud-est de Chişinău se găsesc două rezervaţii naturale din Moldova – „Pădurea din Hânceşti” şi „Codru” – şi două locuri istorice importante – ruinele oraşului medieval Lăpuşna şi moşia lui Manuc bei. Trecând pe lângă Autogara Sud – Vest din Chişinău, drumul spre oraşul Hânceşti parcurge o regiune vestită prin podgoriile sale roditoare, care au dus faima Moldovei încă în perioada medievală. Pe una din colinele înalte din Hânceşti se găseşte moşia lui Manuc bei, supranumit „prinţul armenilor”, cu frumosul „castel de vânătoare” şi maiestuosul palat. Ambele au fost proiectate de arhitectul A. Bernardazzi. Azi aici se află un muzeu al studierii ţinutului. Palatul Manuc bei, aflat în proces de restaurare, a fost deschis publicului în 2016. Călătoria continuă prin cea mai mare rezervaţie peisajeră din Moldova, „Pădurea din Hânceşti”, spre satul Lăpuşna. Aici s-au păstrat, din sec. XV–XVII, ruinele Curţii Domneşti şi beciurile de la vama de pe Drumul Mare Tătăresc, care făcea legătura între Crimeea şi ţările Europei Centrale. La marginea satului din vecinătate, Logăneşti, se găseşte cea mai mare rezervaţie naturală de plante medicinale din ţară, vizitată, în special, primăvara şi vara. Drumul continuă pe şoseaua Balcani, spre Rezervaţia „Codru”. Călătorii pot fi cazaţi la Chişinău sau Hânceşti, servind masa la restaurant, în zona codrilor, beneficiind de serviciile ghizilor locali.

În zona Nistrului Inferior
Itinerar: Chişinău–Căuşeni (Talmaza, Popeasca)– Zaim–Tighina–Chişinău. Distanţa totală tur-retur: 220 km. Timp preconizat: 8 ore (timp în drum – 4 ore, excursii – 4 ore). Traseul începe în Chişinău şi urmează prin complexul de locuit „Porţile Oraşului” în direcţia Aeroportului. În această călătorie turiştii vizitează, în special, zona de sud-est a ţării, regiunea Nistrului Inferior. Până la Căuşeni sunt 90 km. Aici, în centrul unei foste capitale a tătarilor din Bugeac, se găseşte biserica adâncită în pământ „Adormirea Maicii Domnului” (sec. XVII), cu picturi murale în celebrul „roşu de Căuşeni”. În localitatea vecină, satul Zaim, a trăit şi a activat poetul Alexie Mateevici, autorul poemului „Limba noastră”, devenit Imnul Republicii Moldova. Se vor vizita Casa – Muzeu a poetului şi un monument natural geo -paleontologic. Satul Talmaza, situat la 15 km de Căuşeni, se găseşte pe malul Nistrului, într-o zonă naturală veche, „Grădina Turcească”, şi în albia veche a lacului „Nistrul Orb”. Aici turistul va vedea una dintre cele mai vechi şi mai mari localităţi rurale din ţară, în care şi azi sunt vii tradiţiile populare. La întoarcere, călătorii vor traversa, în zona satului Chircăieşti, un fragment din „Valul lui Traian de Sus”, iar peste câţiva kilometri vor ajunge în oraşul Tighina. Excursia prin oraş va include o vizită în zona istorică – cetatea medievală Tighina, Muzeul „Carol XII” şi un izvor cu apă minerală „Varniţa”.

Mănăstiri vechi din Codri
Itinerar: Chişinău–Căpriana–Rezervaţia „Codru”– mănăstirea Hâncu (mănăstirea Vărzăreşti, opţional) – Chişinău. Distanţa totală tur-retur: 130 km. Timp preconizat: 7 ore (timp în drum – 2 ore, excursii – 5 ore). În Codrii străvechi din centrul Moldovei se găsesc câteva mănăstiri medievale. Aproape întregul traseu trece printr-o regiune împădurită, cu dealuri mari. La ieşirea din capitală, călătorii vor trece pe lângă lacul Ghidighici, o importantă zonă de odihnă. La kilometrul 30 spre nord-vest de capitală, se va coti spre stânga de la drumul central, înspre Căpriana. Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, din centrul satului, este cea mai veche şi cea mai cunoscută în republică. Timp îndelungat aici a fost reşedinţa mitropolitului. Revenind la drumul central, se poate vizita cea mai veche rezervaţie din ţară – „Codru”. În Muzeul Naturii de aici turiştii pot vedea colecţii importante şi bine îngrijite de floră şi faună locală. Apoi călătorul îşi poate continua drumul spre una din cele două mănăstiri incluse în traseu, Vărzăreşti, la fel de veche ca şi Căpriana, sau Hâncu. Ambele sunt plasate într-un cadru natural pitoresc. Vizitând mănăstirile (Căpriana, Hâncu), călătorii au la dispoziţie ghizi locali, beneficiază de posibilităţi de cazare şi alimentare, de cunoaştere mai îndeaproape a vieţii monahale. Călătorii pot face popasuri: pe sectorul Căpriana – Lozova la „La Bădiş”, pe sectorul Hâncu – Chişinău la „Dumbrava Roşie”.

Biserica Sfântul Gheorghe de la Mănăstirea Căpriana, 2010.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Mănăstirea Călărășăuca, 2013.
Foto: A. Kușci

Orheiul Vechi
Itinerar: Chişinău–Ivancea–Complexul Muzeal Orheiul Vechi– Cricova–Chişinău. Distanţa totală tur-retur: 120 km. Timp preconizat: 8 ore (timp în drum – 2 ore, excursii – 6 ore). Acesta este unul dintre cele mai cunoscute trasee turistice din Moldova, iar Complexul Muzeal „Orheiul Vechi” şi oraşul subteran al vinificatorilor „Cricova” sunt, pe bună dreptate, considerate veritabile cărţi de vizită ale ţării. Drumul de la Chişinău spre Ivancea trece printr-o zonă cu sate mari şi podgorii întinse. Denumirile localităţilor de aici încununează de multă vreme etichetele vinurilor de marcă: Cricova, Măgdăceşti, Romăneşti ş.a. De la Peresecina, doritorii pot devia de la traseu (10 km spre stânga) spre satul Donici, unde se găseşte Casa – Muzeu a cunoscutului fabulist moldovean Alexandru Donici. De la kilometrul 40, traseul urmează spre Ivancea, unde călătorii pot vizita Muzeul Meşteşugurilor Populare. Nu există meserie tradiţională în ţară ce să nu fie reprezentată de exponate în Conacul lui Balioz. La câţiva kilometri mai departe se află un minunat sat al pietrarilor, Brăneşti, unde casele, porţile, hogeagurile sunt împodobite cu flori de piatră şi coloane cioplite cu multă măiestrie de artizanii locali. Peste puţin timp se ajunge şi în valea Răutului. Printre stâncile de aici turistul va fi surprins să descopere ruinele a trei oraşe: unul geto-dacic, altul tătăresc „Şehr-al-Jedid” şi al treilea medieval moldovenesc cu numele de Orhei. Pe versantul greu accesibil, încă din perioada medievală funcţionează o mănăstire rupestră. În satul Butuceni turiştii pot vizita o curte ţărănească din sec. XIX, transformată în muzeu. Traseul va continua de-a lungul Răutului prin canionul pitoresc până la Nistru, unde pot fi văzute lacul Dubăsari şi hidrocentrala. Parcurgând traseul, călătorii vizitează case ţărăneşti şi servesc bucate tradiţionale la Ivancea, Trebujeni, Butuceni. Până a ajunge la Chişinău, se poate face o vizită de câteva ore în oraşul subteran al vinificatorilor de la Cricova.

Degustaţia de vinuri este un bun prilej de apropiere de cultura, tradiţia şi măiestria vinificatorilor moldoveni.

Oraşul subteran al vinificatorilor de la Cricova

Donici – Casa-muzeu Alexandru Donici

Turismul balnear
Turismul balnear cuprinde o paletă tot mai largă de servicii turistice (cazare, alimentaţie, tratament balnear, agrement), comerciale, tehnice, de informatizare, de telecomunicaţii, sanitare. O staţiune balneară constituie un sistem integral de reţele şi servicii, acestea din urmă funcţionând ca nişte subsisteme. În republică funcţionează mai multe staţiuni balneoclimaterice: „Nufărul Alb” (Cahul), „Codru” (Hârjauca), „Bucuria-Sind” (Vadul lui Vodă), „Nistru” (Camenca). Se bucură de popularitate zonele de odihnă: „Ghidighici” (Chişinău), „Vadul lui Vodă” (Chişinău), „Ivancea” (Orhei), „Soroca”, „Dubăsari” şi „Condriţa”.

În spaţiul actual al Republicii Moldova, populaţia a preferat pe cele mai complicate şi mai spectaculoase dintre formele naturale cu funcții utilitare ale mișcării: trânta, oina, tirul cu arcul, alergările de cai. Practicate ocazional sau cu regularitate, aceste forme de mişcare sau de pregătire fizică a populaţiei au căpătat prestanţă şi faimă, fiind deseori acţiuni şi manifestări tradiţionale ale comunităţilor. Alergările de cai deveniseră o ocupaţie prioritară a păturilor sociale înstărite, tragerea cu arcul – o îndeletnicire a ostaşilor, oina şi trânta – o modalitate de etalare socială, o competiţie de prestigiu. Treptat, marcate de factori ideologici, ştiinţifici, juridici şi religioşi, aceste forme de manifestare sau pregătire pentru viaţă şi implicare în societate s-au transformat în sisteme organizate de cultură fizică şi sport, promovate, completate şi evaluate în diverse perioade istorice.

În perioada sovietică, sportivilor moldoveni li se permitea să participe la Jocurile Olimpice doar în componenţa selecţionatei URSS. Prima participare de acest gen ţine de anul 1960 (Jocurile Olimpice XVII de la Roma, Italia), pentru care s-au calificat atleţii Valentina Maslovschi (Bolşov) şi Gusman Kosanov. Gusman Kosanov a câştigat medalia de argint (ştafeta 4 x 100 m), aceasta fiind prima medalie olimpică obţinută de un sportiv moldovean. La Jocurile Olimpice XIX din Mexic (1968) au participat trei sportivi moldoveni: Victor Bolşov (sărituri în înălţime), Dumitru Matveev şi Naum Procupeţ (caiac-canoe). Naum Procupeţ a fost medaliat cu bronz. Patru ani mai târziu, la Jocurile Olimpice XX din München (Republica Federală Germania) au evoluat: Serghei Muhin (hipism), Iurie Filatov (caiac-canoe) şi handbalistul Ion Usatâi. În anul 1976, la Jocurile Olimpice XXI de la Montréal (Canada), au evoluat Larisa Popov (Alexandrov), care a fost medaliată cu argint la canotaj academic 4 +1 şi Svetlana Doljenco (Cracevschi) – la aruncarea de greutate. La Jocurile Olimpice XXII de la Moscova (1980), Larisa Popov a devenit campioană olimpică la canotaj dublu. La aceeaşi Olimpiadă, Stela Zaharov a devenit campioană olimpică la gimnastica sportivă pe echipe, Svetlana Doljenco fiind medaliată cu argint la aruncarea de greutate. În 1988, la Jocurile Olimpice XXIV de la Seul (Coreea de Sud), au participat 8 sportivi moldoveni. În cadrul acestei olimpiade, Nicolae Juravschi a devenit dublu campion olimpic la canoe (împreună cu Victor Reneischi din Belarus); Igor Dobrovolschi a devenit campion olimpic în componenţa selecţionatei de fotbal a Uniunii Sovietice; înotătorul Iurie Başcatov a fost medaliat cu argint la ştafeta 4 x 100 m în stil liber, iar boxerul Timofei Screabin (categoria 51 kg), poloistul Serghei Marcoci şi handbalista Natalia Rusacenco аu intrat în posesia medaliilor de bronz. La Olimpiada XXV de la Barcelona (Spania, 1992), 11 sportivi din Republica Moldova аu evoluat în componenţa echipei unite a Comunităţii Statelor Independente: halterofilul Tudor Casapu a devenit campion olimpic la categoria de greutate 75 kg; înotătorul Iurie Başcatov a câştigat medalia de argint la ştafeta 4 x 100 m în stil liber; Natalia Valeev a devenit dublă medaliată cu bronz la tir cu arcul (concurs individual şi pe echipe); Alexei Vdovin şi Serghei Marcoci au intrat în posesia medaliilor de bronz, evoluând în componenţa selecţionatei de polo a CSI. Cu echipă proprie, lotul olimpic al Republicii Moldova a participat la Jocurile Olimpice XVII de iarnă de la Lillehammer (Norvegia, 1994), ţara noastră fiind reprezentată de biatloniştii Elena Gorohov şi Vasile Gherghi. În anul 1996, delegaţia Republicii Moldova a participat la Jocurile Olimpice XXVI de vară din Atlanta (SUA). La această edi­ţie s-a evidenţiat duetul de canoe Nicolae Juravschi şi Victor Reneischi (medalia de argint). Luptătorul de stil greco-roman Serghei Mureico a cucerit medalia de bronz. Halterofilul Vadim Vacarciuc s-a învrednicit de locul V, luptătorul de stil greco-roman Igor Graboveţchi a ocupat locul VI, ţintaşul Ghenadie Lâsoconi – locul VI, luptătorii de stil liber Vitalie Răilean – locul VI, Victor Peicov – locul VII, iar înotătorul Serghei Mariniuc – locul VIII. La Jocurile Olimpice XVIII de iarnă din 1998 de la Nagano (Japonia), Republi­ca Moldova a fost reprezentată de doi sportivi: Elena Gorohov şi Ion Bucşa, ambii la biatlon. La Jocurile Olimpice XXVII (2000) de la Sydney (Australia), lotul olimpic al Republicii Moldova a fost reprezentat de 34 de sportivi. Oleg Moldovan (tir) a câştigat medalia de argint, iar Vitalie Gruşac (box) a intrat în posesia medaliei de bronz. În competiţia olimpică au mai fost antrenaţi: Vadim Vacarciuc (haltere, locul V), Alexandru Bratan (haltere, locul VI), Ion Diaconu (lupte libere, locul VI), Vitalie Răilean (lupte libere, locul VII), Vladimir Popov (haltere, locul VII) etc., Republica Moldova clasându-se pe locul 62 în topul celor 199 de ţări participante. La Jocurile Olimpice XIX de iarnă de la Salt Lake City (SUA), Republica Moldova a fost reprezentată de cinci sportivi: Elena Gorohov, Ion Bucşa, Valentina Ciurin, Mihail Gribuşencov (toţi la biatlon) şi Liviu Cepoi (la bob). La Jocurile Olimpice XXVIII de la Atena (Grecia, 2004) au participat 34 de sportivi din Republica Moldova. Sportivii moldoveni au obţinut locul IV la haltere (Alexandru Bratan) şi locul V la judo (Victor Bivol). În concursul general cu sportivii din 202 ţări participante, echipa Republicii Moldova s-a plasat pe locul 75, totalizând 4,5 puncte. La Jocurile Olimpice XX de iarnă de la Torino (Italia, 2006) au participat 7 sportivi moldoveni: Natalia Levcencov, biatlon (locul VIII); Elena Gorohov, biatlon şi schi; Valentina Ciurin şi Mihail Gribuşencov, biatlon; Bogdan Macovei, bobslei; Ilia Bria şi Serghei Balan, schi.

La Olimpiada din Beijing din 2008 au participat 31 de sportivi din Republica Moldova, reprezentând 8 genuri de sport. Boxerul moldovean Veaceslav Gojan a cucerit medalia de bronz. Astfel, echipa Republicii Moldova a fost inclusă în lista celor 87 de ţări care au obţinut medalii la Jocurile Olimpice XXIX.

La ediţia a XXX-a a Jocurilor Olimpice de vară din anul 2012, din Londra, Marea Britanie, într-o concurenţă aprigă, sportivii moldoveni au obţinut două medalii de bronz la haltere, locul VIII la atletism şi locul IX la tir cu arcul. Din numărul total de 204 ţări-participante, Republica Moldova s-a clasat pe locul 75.

În 2014, la Jocurile Olimpice XXII de iarnă de la Soci (Federația Rusă) au participat patru sportivi din Republica Moldova la trei probe sportive.

La ediţia a XXX-a a Olimpiadei din Rio de Janeiro (Brazilia) din 2016 participă 23 de sportivi din Republica Moldova

În toate şcolile din republică se predă educaţia fizică, disciplina având şi azi statut obligatoriu nu doar în instituţiile şcolare primare și secundare, dar şi în cele universitare.

Actualmente, în Republica Moldova activează un număr considerabil de federaţii sportive, printre care: Federaţia de Atletism, Federaţia de Lupte, Federaţia de Baschet, Federaţia de Box, Federaţia de Polo pe Apă, Federaţia de Tir cu Arcul, Federaţia de Tenis de Masă, Federaţia de Scrimă, Federaţia de Volei, Federaţia de Tenis, Federaţia de Judo, Federaţia Moldovenească de Fotbal, Federaţia Taekwondo WTF, Federaţia Taekwondo (GTF), Federaţia de Ciclism, Federaţia de Iahting, Federaţia de Motociclism, Federaţia de Sambo etc.

După proclamarea independenţei Republicii Moldova, sportivii profesionişti şi amatori concurează cu succes la diferite campionate de nivel european şi mondial. În țară s-au format organizaţii noi în domeniul culturii fizice şi sportului: asociaţii neguvernamentale, structuri comerciale şi instituţii de stat care prestează servicii cultural-sportive, activităţi şi antrenamente, manifestări sportive etc. Sportivii din Republica Moldova sunt certificaţi conform normelor interna­ţionale. Au fost modificate şi principiile de organizare a sportului şi culturii fizice, s-au format noi federaţii, cluburi, apar structuri comerciale în domeniul culturii fizice şi sportului, antrenori particulari.

Bazele juridice, sociale şi economice de organizare a culturii fizice şi sportului în Republica Moldova sunt stipulate în Legea cu privire la cultura fizică şi sport nr. 330 din 25.03.1999. În scopul sporirii prestigiului culturii fizice şi sportului şi propagării unui mod sănă­tos de viaţă, conform Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova nr. 238 din 17.12.2015, în republică a fost instituită sărbătoarea tradiţională – „Ziua Sportivului și a Mișcării Olimpice”, care se organizează în a treia sâmbătă a lunii mai.

Datele statistice arată că, în anul 2014, în Republica Moldova erau înregistrate 4 901 de edificii sportive, inclusiv 51 de stadioane cu tribune pentru 500 de locuri și peste 3 025 de obiective sportive plane (terenuri amenajate pentru competiţii sportive şi antrenamente), 1 268 săli de sport, 25 bazine de înot; 532 construcţii auxiliare adaptate pentru practicarea culturii fizice şi sportului. În ţară îşi desfăşurau activitatea 91 de şcoli sportive, inclusiv 32 de şcoli specializate. Pentru a asigura dezvoltarea culturii fizice şi sportului, în țară s-au creat şi activează o serie de structuri, inclusiv de tip asociativ.

1. Dr. hab. Veaceslav MANOLACHI, dr. Anatolie BUDEVICI, dr. Vasile TRIBOI

Pentru prima dată în istoria recentă a Republicii Moldova, grație campionului olimpic Tudor Casapu, a fost intonat Imnul de Stat și urcat Drapelul de Stat al țării noastre pe cea mai înaltă culme sportivă, 30 iulie 1992, Barcelona, Spania.
Foto:Arhiva privată Tudor Casapu

Secvență de la Maratonul din mun. Chișinău (bd. Ștefan cel Mare și Sfânt), ediția a doua, 17 aprilie 2016.
Foto: Simion Xenofontov

Sediul Comitetului Național Olimpic și Sportiv al Republicii Moldova, 8 iulie 2016.
Foto: Ion Valer Xenofontov

Delegația Republicii Moldova la deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino 2006
Sursă: http://olympic.md/

Nicolai Ambrosi, Pavel Brădescu, Sport: mică enciclopedie. Ediţia a
doua, revăzută și adăugită /Red. științific: C. Manoalche; Resp. de
ed. I. Xenofontov,Chișinău, Biblioteca Științifică Centrală „Andrei
Lupan” (Institut), 2015, 408 p. ISBN 978-9975-3044-1-2.

Tudor Casapu, eternul campion – prima lucrare din  colecția
„Legendele sportului moldovenesc”
Sursă: Tudor Casapu, eternul campion/ Red. șt.: Constantin Manolache; coord. Elena Baban; resp. de ed.: Ion Xenofontov, Chișinău, Biblioteca Științifică Centrală „Andrei Lupan” (Institut) a AȘM, 2015, 288 p.

Delegația Republicii Moldova în timpul deschiderii oficiale a Jocurilor Olimpice, Beijing, China, 2008.
Sursă: Muzeul Comitetului Național Olimpic și Sportiv al Republicii Moldova

Olimpicii moldoveni.  Jocurilor Olimpice de Vară de la Rio 2016
Sursă: http://gov.md/ro

Trei campioni olimpici: Nicolae Juravschi, Larisa Popov și Tudor Casapu.
Sursă: Muzeul Comitetului Național Olimpic și Sportiv al Republicii Moldova

Olimpicii moldoveni, la  Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci 2014
Sursă: http://protv.md/

Eduard Ciobanu, președintele Asociației Presei Sportive din Moldova (stânga), primește de la autori, dr. Nicolai Ambrosi și Pavel Brădescu, laureați ai Premiului „Cartea Anului 2014 în domeniul sportului”, volumul Sport: mică enciclopedie, 15 decembrie 2014. Sport: mică enciclopedie, constituie prima carte din colecția „Mica enciclopedie” și prima cercetare enciclopedică din domeniul sportului realizată în Republica Moldova.
Arhiva foto a Muzeului Comitetului Național Olimpic și Sportiv al Republicii Moldova

La 14 martie 2012, Parlamentul European a recomandat introducerea șahului ca materie obligatorie în şcoli. În Republica Moldova se întreprind măsuri pentru implementarea șahului, inclusiv în şcoli.
Foto: Fondul materiale ilustrative al Bibliotecii Științifice Centrale „Andrei Lupan” (Institut) a Academiei de Științe a Moldovei

TIMBRE DEDICATE PARTICIPĂRII ECHIPEI OLIMPICE A REPUBLICII MOLDOVA LA JOCURILE OLIMPICE RIO 2016
Autor: Vitaliu Pogolșa