Încă nu-mi trecuse emoția și bucuria după prima expoziție personală ACASĂ, vernisată la 8 septembrie 1988, când aflasem că vestita interpretă română Sofia Vicoveanca va concerta în zilele de 15, 16 și 17 septembrie la Palatul Octombrie de la Chișinău. Îmi procurasem bilete chiar pentru primul concert. Am hotărât să mă duc fără camerele de luat vederi, pentru a savura în liniște melodiile vestitei interprete, a cărei voce îmi era cunoscută din casa părintească, la fel ca cea a Mariei Tănase, Mariei Lătărețu, Irinei Loghin, Mariei Ciobanu, a lui Benone Sinulescu, Ion Dolănescu, de pe discurile aduse de sora tatălui meu, Axinia, ce locuia la Arad, România.

Și din primele clipe destăinuirea Sofiei Vicoveanca: „Mă întrebam deseori de ce nu duc cântecul meu unor oameni de care mă simt în primul rând legată prin spațiu și timp istoric și mai ales prin grai străbun?…” a ridicat sala în picioare, cu furtuni de aplauze. A fost un concert-explozie, un concert cu o mare deschidere a sufletului în plină dictatură comunistă de pe ambele maluri ale Prutului. Curgeau lacrimi pe obrajii Sofiei Vicoveanca, dar și pe obrajii sutelor de basarabeni aflați în fața unui moment unic. Am regretat nespus de mult că eram fără sculele foto. Dar am hotărât să revin peste o oră la al doilea concert din acea zi pentru a reda în imagini revelația acelor memorabile întâlniri ale Sofiei Vicoveanca cu publicul basarabean. Ieșit în stradă, am rămas surprins de puhoiul de lume care a inundat centrul Chișinăului în căutarea unui bilet la concertele ei.

Următorul concert din acea primă zi l-am trăit prin vizorul camerei de luat vederi. Am rămas frapat, parcă ar fi tras la indigo, ca și primul concert. Nici urmă de oboseală pe fața Sofiei Vicoveanca, a maestrului Nicolae Botgros, dar și a muzicanților din Lăutarii, care au fost de excepție în acele trei zile de neuitat. Mi-am dat seama că dominanta concertului a fost marele Dor al fraților despărțiți abuziv.

În acea seară n-am închis un ochi. Am imprimat pe hârtie fotografică întregul concert și am închegat un album-carte într-un singur exemplar, pe care l-am oferit Sofiei Vicoveanca a doua zi, la Hotelul Național, unde era cazată. A rămas uimită, zicând: „Nu am cuvinte, am primit atâtea cadouri chiar în prima zi de concert, dar la așa ceva nici nu m-am așteptat… ce vă datorez?”.

Am rugat-o să ofere o ședință foto în aer liber, pe care a acceptat-o cu plăcere chiar în acea zi. Drept decor am ales un stejar rotat de la o margine de vie a zonei Schinoasa din Chișinău. Timp de două ore, împreună cu Nicolae Botgros și bunul meu prieten Dumitru Țâra, care ne însoțeau, am fost martorii unui nou spectacol al Sofiei Vicoveanca. Impresionanta ei statură plutea prin iarba verde cu o ușurință, de abia reuşeam să captez cu nesaț imagine după imagine. O adevărată Doamnă cu un real talent actoricesc. De aceasta m-am convins și mai târziu, când, în 1990, a venit la Chișinău cu spectacolul Baltagul după Mihail Sadoveanu în rolul Vitoriei Lipan. Aceste imagini color i le-am oferit cu drag. Am înțeles că i-au plăcut mult, folosindu-le pe casete audio și CD-uri.

Cred că marele val de renaștere națională a început cu acele trei zile de neuitat din sala Palatului Octombrie cu Sofia Vicoveanca – primul artist din România (după formația Mondial, în 1970) care a ajuns să cânte în RSS Moldovenească.