Au trecut câţiva ani de când îmi făceam aceste note despre critica literară. Au apărut de atunci mai multe cărţi şi chiar mai mulţi autori. Dar lucrurile nu s-au schimbat în esenţa lor. Din toate genurile, critica – nu doar ca text, ca produs tipărit, ci şi ca act în sine – rămâne oricum o artă spectaculoasă. Mă refer, inclusiv, la discuţiile despre cărţile apărute, despre premiile acordate (în temeiul unei evaluări şi comparaţii, deci a unui exerciţiu critic, nu?).

Mai mult: spectacolul rămâne în top, deşi chiar eu scriam acum câtva timp despre inutilitatea textului critic. Întrebarea era (e penibil să mă autocitez, mai bine aş da linkul): eu, de fapt, atunci când fac critică, pentru cine scriu? Întreb(am) deoarece, pe de o parte, tocmai pentru acest gen de scriitură sunt angajat (ba şi remunerat, uneori). Şi dacă directorul revistei care mă angajează să scriu cronici literare exprimă dorinţa cititorului său, ar trebui să însemne că cineva ar vrea să mă citească. Dar pe de altă parte, când lumea a cam uitat drumul la librărie şi la bibliotecă, pe cine mai interesează un text despre cărţile necitite? Cine să fie enigmaticul cititor pe care mizează directorul revistei atunci când mă angajează şi chiar mă plăteşte pentru asta?

Precizez că mă refer aici strict la cronica de carte, ca mostră de critică de întâmpinare, nu la foarte multele texte, promoţionale în esenţa lor, scrise adesea la rugămintea autorului sau editorului. Nici la adnotările desfăşurate ale cărţilor, tipărite în reviste mai curând cu titlu de semnale editoriale. Toate – cu gândul să placă (şi) autorului.

Să fie limpede: autorii cărţilor despre care scriu nu ar trebui să intre în acest calcul. Ar fi absurd să scriu pentru ei, consumând spaţiul revistelor, de vreme ce am (sau pot obţine uşor) e-mailul fiecăruia, ca să-i spun ce cred despre cartea lui. Şi atunci cine îmi este cititorul?

Cărţile de critică le citesc, de regulă, criticii. Nu prea mulţi, adică. Şi, eventual, comentatorii de texte în scopuri didactice. În acest context, atunci când se produce o inflaţie de comentarii pe marginea unui text, visul criticului este ca lectorul, în toiul triumfului vreunui autor, să oprească o clipă tobele şi alămurile ca să întrebe: dar ce părere are despre asta NN?

Visul acesta se topeşte imediat. Pentru că, de fapt, cel mai activ feedback îl primesc tocmai de la cei pe care îi excludeam din ecuaţie: autorii cărţilor recenzate. Marea descoperire pe care o făcusem cu prilejul iniţierii în această meserie e că adevărul – orice adevăr! – este întotdeauna critic. Şi cine s-ar bucura să fie pieptănat în văzul lumii? Or, critica (o contrabalanţă a gloriei) este, prin tradiţie, un exerciţiu public, o execuţie în piaţa literaturii. Până şi colegii-scriitori care ţi-au aplaudat un anumit gen de cronici – tocmai pentru că erau „critice”, tranşante, fără menajamente – s-au îmbufnat atunci când le-au fost recenzate, pe aceleaşi criterii, propriile texte. Am înţeles că nu scriu degeaba, că există un feedback (şi încă unul destul de energic) la strădaniile analitice ale criticului. Şi atunci poate că eu cochetez, geamurile sparte fiind, pentru critic, adevăratele aplauze (un coleg îmi explica astfel reacţia dură a unui autor, „clasic în viaţă”: tu nu îi ataci gloria, tu îi strici businessul!). Or, nu sunt aceste reacţii (fie şi violente ca limbaj, cel mai adesea atacuri la persoană, nu replici pe text) cea mai bună dovadă că cineva totuşi mă citeşte?…

…Dar nici aceste note sceptice nu au scăzut din tensiunea [aşteptării] spectacolului. Şi chiar dacă în ultima vreme critica a devenit mai curând un detaliu, o piuliţă în angrenajul marketingului de carte, asta nu diminuează interesul pentru ea. Dimpotrivă, confuziile şi ambiguităţile (cine face distincţia dintre o acţiune promoţională şi una critică, mai ales că adesea sunt executate de unii şi aceiaşi „exegeţi”?) fertilizează scena.

***

Fie că implică tensiunile şi intrigile unor disocieri sau (şi mai evident) ale unor revizuiri; fie că se produc pe terenul mirific al interpretărilor multiple (în zona deschiderilor şi surprizelor nebănuite/imperceptibile cu ochiul liber); fie că se întâmplă în parcul romantic al întâlnirilor şi declaraţiilor de dragoste; fie că se transformă în bătălii ale detestărilor, dar şi ale orgoliilor rănite… textele critice şi reacţiile adverse produc, etalează sau ascund scene dramatice.

Azi – am vrut să zic, în literatura română, dar acelaşi fenomen poate fi urmărit în literatura franceză, rusă, dar şi în cea anglo-saxonă etc. – câmpul criticii literare e un loc unde se dau lupte (recte: spectacole) veritabile. Pe un segment anume, ele sunt de o sobrietate academică notorie. Pe alt segment, ele sunt de o sclipitoare inteligenţă („asalturi de idei”, în lanţ), însoţită de o adevărată paradă de erudiţie. Pe un al treilea, se conturează o fascinantă confruntare a interpretărilor celor mai variate. În fine (între acestea mai încap formule particulare, imposibil de omologat), un segment de tuşă, în preajma băncii de rezervă, este locul orgoliilor împlinite, eşuate, rănite…

Reprezentările teatrale, jocurile politice şi dramele fotbalistice – cu tot tacâmul lor efectiv şi interpretativ – pălesc în faţa spectacolului critic. Să mai zică cineva că critica literară nu e artă, nu e beletristică, nu e literatură… Nu cunosc niciun roman, niciun volum de versuri, nicio piesă de teatru care – azi – ar fi făcut „senzaţie” pe potriva bătăliilor critice. Avem, bineînţeles, şi aici scene subtile, elitar-inteligente, dar pe marea arenă argumentele (multe şi ele) nu sunt mai eficiente decât pasiunile nude. Cine are dreptate? Toţi! Pentru că – teoreticienii încă nu au clasificat fenomenul – suntem în lumea relativizantă şi plutitoare a spectacolului, a trăirii simultane, a artei. Abia în stratul superior al interpretării interpretării interpretărilor intrăm – pe urmele lui Genette-Kant-Hume– într-o primă fază a obiectivităţii.

Am putea admite că lucrurile se justifică prin argumentul „modei”: trăim un segment de timp marcat de polemici şi polemişti. Dar în aceste discuţii, în contradictoriu, sunt antrenate şi somităţi care detestă bâlciul: Umberto Eco şi Claude Lévi-Strauss, Roland Barthes şi Jaques Derrida,

Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, Eugen Negrici şi Marin Mincu, Mihai Cimpoi şi Eugen Lungu… Ş-apoi tradiţionala deja „ceartă dintre antici şi moderni” se producea, pe terenul criticii, încă înainte de Boileau şi Perrault, dar şi – permanent – după aceştia.

***

Un text clasic, precum Opera deschisă (dublat de Lector in fabula), iniţial, răstoarnă toate perspectivele (trăim un permanent timp al „copernicilor”), iar apoi, după câteva combateri timide (inclusiv, din partea lui Lévi-Strauss), e revizuit-actualizat polemic, de altă carte a aceluiaşi autor: Limitele interpretării. Între acestea, Interpretare şi suprainterpretare e o temă de simpozion, se avântă în polemică esteticienii şi filosofii, apar Etica interpretării şi Dincolo de interpretare… Toate primesc replica unui volum mai mare decât oricare dintre acestea: Interpretare şi raţionalitate…

etc., etc. – ca să numesc doar câteva cărţi teoretice, apărute doar la o singură temă şi în numai trei-patru decenii (totuşi, prea puţin pentru atâtea concepte, viziuni şi perspective teoretice). Şi toate, exprimate aproape ca o paranteză, or, meseria de bază a lui Eco (cel care pornise zarva) e semiotica, nu hermeneutica.

Pe o altă canava, autonomă, structuraliştii readuc în discuţie conceptele formaliştilor, dar tot ei trădează cauza rigurozităţii structuralist-formaliste, în favoarea relativizantului poststructuralism… în doar câţiva ani! (ambele teorii fiind admirabile, atât ca formulă abstractă, cât şi ca instrument aplicat textelor!). Într-o altă nişă, cineva sapă în neuronii aplicaţiilor psihanalitice sau feministe, concomitent cu altcineva care, în preajmă, le abordează larg, transdisciplinar, în viziunea integratoare, de factură eseistică, a studiilor culturale, în care se regăsesc-reîntâlnesc nu numai curente antagoniste, ci şi discipline incompatibile… Ziceam odată că studiile culturale vor încerca să recapete cândva ceea ce pierduse, în timp, filosofia: totalitatea.

Pe de altă parte, atât timp cât „agresorul” încă nu e definit, critica poate pretinde că domeniul ei se înscrie în perimetrul tuturor textelor (de la informatică la medicină) care fac referinţă (şi) la literatură. Este, dacă vreţi, inversarea, la modă azi, a rolurilor, când un reprezentant/descendent al unei minorităţi etnice, asimilate în timp, poate deveni preşedinte american sau francez. Azi, e posibil orice! Primul câştig „imperialist” al literaturii este (cred eu) acesta: în realitatea naturală, biologică, fizică, astronomică, estetică, semiotică, digitală, virtuală, existentă şi posibilă, totul e (inter)text!

Apropo, literatura – şi critica – ar trebui să fie cu ochii pe „concurenţi”. Mie mi se pare nu numai nedrept, ci şi ofensator faptul că ştiinţele comunicării sunt asociate/ataşate permanent jurnalismului şi aproape deloc literaturii. Altfel spus, nici măcar lingvisticii sau didacticii, ca să nu mai vorbim de artă! În felul acesta, cineva chiar că va lua drept buche de Evanghelie metafora „limba noastră-i o comoară” şi va lăsa filologia şi literatura pe seama unor institute ale patrimoniului cultural, pomenindu-le, cel mult, în cadrul unor festivităţi şi nicidecum drept activităţi cotidiene. Tocmai când această artă, alături de altele, devenise un bun comun…

***

Niciodată pe câmpul operaţional al criticii nu s-a mai disociat atât de distinct şi detaliat, niciodată nu s-a mai integrat atât de plenar acest domeniu cu alte sfere umaniste. Aproape că nu mai ai ce să descoperi în domeniu. Şi, uimitor, nicicând altădată nu s-a valorificat atât de mult „moştenirea critică”, din Antichitate până la Hegel şi Nietzsche. Dar, tocmai când „avem de toate”, tocmai când circulaţia ideilor critice a devenit totală şi simultană, „critica nu mai funcţionează ca instituţie”, constată, cu un fel de tristeţe-amărăciune, Eugen Simion. Eu, unul, nu aş dramatiza. Chiar dacă îi dau dreptate distinsului critic, aş constata fenomenul ca pe unul firesc: critica e o judecată de gust şi… e literatură, orice s-ar spune. E şi o ştiinţă, bineînțeles, dar cine a spus că ştiinţa e o dogmă? Fiind o judecată estetică, de gust, cum zicea bătrânul profesor Kant, ea are dreptul de a-şi impune opinia subiectivă. Dar există şi dreptul cititorului de a ignora sau de a combate această opinie.

Critica, azi, e puternic personalizată. Numai epigonii sunt umili poslușnici ai vreunui cardinal sau magistrat. Cei mai buni ucenici, astăzi, sunt cei care îi pot combate pe propriii maeştri şi, dacă sunt firi gânditoare, îşi pot renega opiniile depăşite. Degeaba se bucură unii… conservatori (o constatare, nicidecum o ofensă) că, intermitent, se revine la ideea unor „valori constante”. Sunt trecătoare! „Renaşterea autorului”, ca să invoc una dintre „ideile teoretice” absolut recente (concept atât de necesar unui anume gen de critică!), ar fi o consolare pentru unii exegeţi, dar fenomenul nu închide tema, după cum se crede! Oricând se va găsi cineva care va antrena în propria judecată conceptul „morţii autorului”, mizând exclusiv-detaşat (ori: prioritar) pe valenţele textului, pe autonomia şi pe intenţionalitatea acestuia. Dacă îşi va frânge gâtul, o va face pe cont propriu. De altfel, ca şi cel care va exagera rolul biograficului. (Mă tem că aici e şi o prejudecată a criticului: textul este la îndemâna oricui, pe când arhivele… de ce n-ar constitui un avantaj din oficiu al criticului-cercetătorului? Numai că… ce ne facem cu contre-sainte-beuveistul Proust, care se încăpățânează să creadă că „o carte este produsul altui eu?).

***

Activitatea critică, spune o definiţie recentă (şi simplă) a meseriei, constă în „a aplica criterii în observarea şi analiza unui obiect, pentru a ajunge la o interpretare şi apreciere” (Paul Aron, Alain Viala, Les 100 mots du litteraire, PUF, 2008). Bine, dar ce facem cu opera, care, de la o vreme, este atât de „deschisă” interpretărilor? Tare mi-ar plăcea tocmai acum să vorbesc despre „spiritul critic”, dar şi aici există nuanţe. Unul dintre spiritele nemilostiv-justiţiare ale omenirii, Voltaire, amintea că primele „activităţi critice” erau „recuperatoare” şi „întemeietoare”, comentând şi îngrijind capodoperele Antichităţii. Atât doar că acestea implicau (într-un mod implicit!)… o discernere. La o altă extremă (temporală), descântându-ne parcă de teama faţă de judecata de gust (subiectivă, bineînțeles), care, prin definiţie, poate fi greşită, C.S. Lewis se întreabă, într-un studiu de la 1961 (O experienţă a criticii), dacă o carte bună nu s-ar putea defini „ca una care se citeşte într-un fel anume”, iar una proastă, respectiv, „ca una care se citeşte într-un alt fel”.

Ştiinţă sau artă (literatură)? – asta ar fi una dintre dilemele în care se află critica. Ştiinţa, în general, nu numai observă şi sistematizează. Ea descoperă legităţi care funcţionează şi după elaborarea concepţiei respective. În acest sens, la modul absolut, ştiinţa literaturii pluteşte. Ea are perfectă dreptate atât timp cât este constatativă şi descriptivă, nu şi proiectivă (decât, poate, la modul absolut, pentru epigoni).

Orice s-ar spune despre actul critic şi despre textul critic, despre valoarea autonomă sau dependentă de (pre- sau con-) text, acestea întotdeauna succedă actul artistic, iar criticul întotdeauna „intervine mai târziu”. Multă vreme, „tradiţia” impunea opinia că Poetica lui Aristotel ar fi constituit o excepţie, o normă anterioară scrierii, aproape un dictat. Mi se pare însă justificată părerea lui Pierre Brunel că „lucrarea este mai mult descriptivă decât normativă”. Fără exemplele din epopeile şi tragediile scrise (anterioare deci Poeticii), cum s-ar fi construit demersul teoretico-critic al lui Aristotel?

Tzvetan Todorov, care consideră că orice operă particulară reprezintă un nou gen literar şi care lăsa să se înţeleagă că limbajul literaturii (al fiecărui text) de fiecare dată este unic, afirma că „opera, ca şi întreaga literatură, nu este decât actualizare”. Critica (şi teoria) doar va fixa acest limbaj, nou de fiecare dată şi… va elabora tipologii (dinamice şi ele). Aşadar, nu numai istoria literară, ci şi „operativa” critică jurnalistică, „de întâmpinare”, se produce post-factum; aproape: post-festum. Ca să se răzbune, aceasta îşi autonomizează domeniul, îşi creează propriile spectacole, luând literatura ca pretext, întocmai ca pictorul peisagist, care se inspiră „din natură”.

Un fel de „împăcare” propune Jean Starobinski: „toată critica bună îşi aduce o contribuţie originală prin vervă, instinct, improvizaţie, prin intuiţie şi inspiraţie. Ea nu poate avea încredere în acestea. Îi trebuie nişte principii de reglementare mai solide, care să o călăuzească fără constrângere şi să o readucă la obiectul ei”.

***

O temă oarecum legată de critica literară ca spectacol e dragostea. Implicând o judecată de gust, spui (atât de firesc!): „Asta îmi place!”. Or, de la a-ţi plăcea ceva/cineva şi a fi îndrăgostit nu e decât un pas, pe care ai şi început să-l faci, odată cu prima constatare a plăcerii. Pe de altă parte, critica (krinein > cernere = a discerne) este, prin definiţie, o operaţie disociativ-limpede, raţională, (echi)distantă. ’Geaba solicităm noi priviri reci, nepărtinitoare. Căci ce (ne) facem cu scriitorii şi textele care (pervers poate, dar pasional-duios-nestăvilit) ne plac? Disociem doar operele care ne lasă indiferenţi? Or, după cum constată neurologii de azi, dragostea inhibă (şi neutralizează) sectoarele „critice” ale creierului.

Este absolut firească nedumerirea lui Nicolae Manolescu (vom cita două cazuri relativ similare), dar e tot atât de firesc să înţelegem de ce se întâmplă aşa, îndreptăţindu-i oarecum şi pe oponenţi: „Critica este o activitate intelectuală care apreciază sau examinează operele literare. Iubirea, indiferent în care dintre accepţiile ei, este un sentiment. […] Dacă repet aceste truisme, este fiindcă observ de la o vreme cum iubirea este tot mai des invocată ca argument împotriva revizuirilor critice…” („Critică şi iubire”, în România literară, nr. 20, 2003). Apropo, criticul ne sugerează, indirect, că actul critic (re)apare odată cu trecerea „actului iubirii”: „revizuirea (adică, lectura la o altă etapă, „la rece” – n.a., mvc) este istoriceşte fatală…”

Cred că se impune, în context, o „temă”: la apariţie, un text (bun, ca să precizăm situaţia) ne place multora, ne îndrăgostim de el. Mai târziu, treptat şi pe rând (!), ne trezim. Cine mai rămâne sub hipnoza sentimentului, se revoltă de atitudinea celui căruia îndrăgostirea „i-a trecut” şi care deja judecă la rece. Cum să nu sară scântei, când şi unii, şi ceilalţi sunt sinceri şi, implicit, de neînduplecat?

***

Altceva ne interesează însă aici. Comentând o reacţie vehementă a lui Eugen Simion la cutezanţa lui Eugen Negrici de a avea iluzii în privinţa măreţiei neclintite a literaturii române, N. Manolescu scrie, într-un editorial recent: „De ce continuă să fie insuportabilă pentru criticul român ideea că nu avem neapărat o mare literatură şi care, s-ar putea, să nu răspundă în toate cazurile nobilelor noastre pretenţii? […] Îmi pare rău că unul dintre cei mai de seamă critici ai generaţiei noastre abdică de la această datorie (de a spune adevărurile, uneori incomodante – n.a., mvc) şi se complace în postura unui apologet, fără discernământ şi fără umor, al valorilor literaturii naţionale” („Patriotismul criticului”, în România literară, nr. 36, 2009).

Criticul-patriot se developează, ca şi criticul îndrăgostit, într-un antipod al meseriei. Dar, fiindcă înţelegem aceste ipostaze „deviate” şi chiar continuăm să admirăm opera acestor „critici”, constatăm o pierdere a sensului iniţial al cuvântului care denumeşte meseria respectivă şi îi considerăm critici pe toţi cei care se ocupă de studiul textelor literare: poeticieni, comentatori, disociatori, istorici şi… apologeţi ai artei scrisului. De aici – imprevizibilele spectacole.

Mircea V. Ciobanu